Economia la întâlnire cu arta - scurtă prezentare

Cuvânt de întâmpinare

I. Piața

II. Piața monetară

III. Piața capitalurilor (piața financiară)

IV. Moneda și sistemul monetar național în contextul istoric românesc

IV.1. Scurt istoric al evoluției circulației monetare pe teritoriul românesc până la înființarea sistemului monetar național

IV.1.1. Moneda în antichitatea dacică, greacă și romană

IV.1.2.  Evoluția monedei în Evul Mediu românesc

IV.1.3. Alexandru Ioan Cuza, domn al Principatelor Unite Moldova și Valahia (1859-1862), domn al Principatului României (1862-1866)

IV.2. Evoluția sistemului monetar național al României

IV.2.1. Carol I, domnitor (1866-1881), primul rege constituțional al României (1881-1914)

IV.2.2. Ferdinand Întregitorul sau Cel Loial, rege al României (1914-1927)

IV.2.3. Mihai I, rege al României sub regență (1927-1930)

IV.2.4. Regele Carol II (8 iun. 1930 - 6 sept. 1940)

IV.2.5. Mihai I redevenit rege (6 septembrie 1940 - 30 decembrie 1947)

IV.2.6. Perioada sistemului politico-economic de tip dirijist (1947-1989)

IV.2.6.1. Republica Populară Română (1947-1965)

IV.2.6.2. Republica Socialistă România (1965-1989)

IV. 2.7. Sistemul monetar al României după 1989

IV.2.7.1. Moneda EURO

Cuvânt de întâmpinare

Cartea „Economia la întâlnire cu arta” se voiește a fi un ghid adresat tuturor, indiferent de nivelul de educație, celor interesați de istoria economiei, de lumea macroeconomiei, în care scurtele explicații economice își dau întâlnire cu reproducerile după picturi din uriașele comori ale muzeelor lumii, care au ca tematică momente din viața economico-financiară a oamenilor.

Scopul acestei întâlniri tematice este de a se scurta drumul spre cunoaștere, spre cultura economico-financiară, cultură care „înarmează” individul, entitățile economice cu învățăturile necesare pentru a se descurca în încâlcita junglă financiară formată din sistemele și piețele monetare, de capital/financiare, piața valorilor mobiliare /titlurilor de valoare (acțiuni, obligațiuni, titluri de rentă, bonuri de tezaur, warante etc.), piața efectelor comerciale (cecuri, cambia etc.), fonduri deschise de investiții, bursele de valori etc.

În opinia prof. univ. dr. în economie L. Anghel, „nu există un cost mai mare pentru o societate civilizată decât lipsa culturii economice a populației. Lipsa sau gradul redus de cultură economică ne afectează pe toți. Noțiunile economice de bază nu trebuie înțelese doar de cei care au studiat foarte mult sau au terminat un învățământ cu profil economic. Din populația totală a României aceștia reprezintă foarte puțin”.

Fără o cultură a competiției, fără o cultură a economiei de piață, fără o cultură a managementului, în special cel domestic, fără o cultură a investițiilor pe grade de priorități, fără o cultură a muncii eficiente, a corectitudinii nu putem ajunge la bunăstare.

Se facilitează cunoașterea dacă are loc întâlnirea învățăturilor economice cu ARTA? Pentru a găsi răspunsul, relativ repede, deschidem dicționarul filozofic și găsim o definiție a artei, din care extragem câteva idei care ne interesează.

Arta este o formă a activității umane și o formă de reflectare a existenței sociale a oamenilor, realitate raportată la om. Arta îndeplinește în societate o funcție cognitivă (de cunoaștere) și o funcție educativă, acționând asupra emotivității oamenilor, determinându-i pe aceștia la o serie de acțiuni sociale. Aceste atribute se realizează numai prin intermediul funcției estetice a artei.

Fiind tot o formă a conștiinței sociale, se formează și se dezvoltă în decursul istoriei societății, reprezentând reflectarea existenței sociale a oamenilor, arta este determinată, în ultimă instanță, de existența socială și joacă un rol activ în dezvoltarea societății.

În esență, arta este tot o formă de cunoaștere și de reflectare a realității, dar mijlocită de sensibilitate și de emoție. Limbajul științific, ermetic uneori, prin pictură ia formă concretă, se materializează. Valoare documentară a picturilor este inegalabilă. Prin costume, podoabe, formă, culoare, dimensiuni, proporții și alte numeroase detalii, pictura reflectă, fidel, ca o cameră de filmat, nivelul vieții în general și al vieții economice în special, facilitând cunoașterea. Deci arta este oglinda timpurilor în care s-a dezvoltat.

Arta preistorică a fost modelată de om după viața de zi cu zi și de religie.

Arta egipteană este mesagera principală a concepției vechilor egiptenidespre om și univers, despre destinul existenței umane. Faptul că arta egipteană este grefată pe ideea de moralitate, utilitate socială născută din divinitate, este o garanție a ordinii și fericirii în viața oamenilor, și ar putea explica sobrietatea tipică a stilului, rigiditatea, simetria și atenția la detalii. Aceste reguli au rămas valabile timp de 3000 de ani.

A se vedea „Scene dintr-o piață antică egipteană” unde se fac schimb de produse: vase pentru pești, colier pentru vase ș.a.

Arta greacă are ca temă centrală figura umană în viața cotidiană și în religie. Tehnica pictării în negru a figurilor pe vase s-a dezvoltat în Grecia în sec. VI î.Hr., urmată de tehnica pictării în roșu în sec. V î.Hr.

În perioada elenistică (323 î.Hr.- 30 î.Hr.), arta greacă s­‑a răspândit în tot imperiul lui Alexandru Macedon. Au loc schimbări fundamentale în materie de artă. Sobrietatea, polarizarea ideii de sacralitate, eleganța epocii clasice, este înlocuită cu rafinamentul formelor statice și eleganța ostentativă a desenului.

Una din caracteristicile principale ale epocii elenistice este mercantilismul (mercator-mercatoris, în lb. latină negustor). Mercantilismul a avut în central atenției circulația de mărfuri, iar izvorul bogăției sunt banii. Se dezvoltă comerțul, spiritual întreprinzător, sistemul bancar, începe domnia banului. Sistemul fiscal începe să prindă rădăcini. Banii dirijează viața economic, destinul oamenilor și valoarea lor în societate. Toate acestea își pun amprenta și în artă.

Fără Imperiul Roman (753 î.Hr.-476 d.Hr.), geniul creator al Greciei s-ar fi pierdut. În timpul Imperiului Roman, arta era folosită în principal pentru propaganda politică. Romanii au imitat în lucrări decorative și sculpturi modelele italice și elenistice.

Arta bizantină cuprinde operele realizate în perioada sec. IV (împărțirea Imperiului Roman în Imperiul Roman de Răsărit și Imperiul Roman de Apus, cel de Apus care se va prăbuși în sec. V) și sec. XV (cucerirea Imperiului Romano-Bizantin/Imperiul Roman de Răsărit) în statul creștin ce i-a urmat Romei și a cărei influență s‑a întins asupra Orientului Mijlociu (teritoriile actuale: Irak, Iran, Kuwait, Arabia Saudită, Bahrain, Oman, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Yemen), Italiei, regiunii Balcanilor (regiune situată în sud-estul Europei cuprinsă între Marea Adriatică, Marea Egee și Marea Neagră) și Rusiei.

Pictura bizantină prelungește tradiția pictorilor greci și romani. Predomină decorațiile palatelor și bisericilor cu fresce. Istoric vorbind, în arta bizantină se reliefează două mari perioade: înaintea disputelor iconoclaste, în cursul căreia din fanatism, s-au distrus numeroase opere de artă și după victoria icoanei, când, în anul 842 (sec. IX), s-a recunoscut valoarea sacră a reprezentărilor omenești ale Domnului Iisus Hristos, Fecioara Maria, și ale Sfinților. A se vedea miniatura „Agricultura bizantină”.

Evul Mediu se întinde pe un interval de peste un mileniu (sec. V, căderea Imperiului Roman de Apus – sec. XV, Renașterea). Pictura în Evul Mediu, era aproape exclusive religioasă, urmărea realitatea aspră a vieții în general și a vieții economice în special, accentul numai cade pe frumusețea figurilor personajelor. Omul este prezent în realitatea comună cu chipul său frumos sau urât.

Stilurile romanic (primul stil care s-a răspândit în întreaga Europă) și gotic (expresiv, elegant imita fidel natura), au netezit calea spre Renaștere (arta Renașterii a fost marcată de armonie și de proporții, fiind create lucrări de artă de excepție, cu compoziții echilibrate).

În pictura medieval, culoarea, contrastul dintre umbră și lumină, creează iluzia unui întreg spațiu real, construit în adâncime, imaginile fiind ca, aproape, în 3D. Așa se întâmplă în pictura veche din Țările de Jos. Exemplificăm în acest sens doar pictura lui Petrus Christus cu „Sfântul Eloi și logodnicii” (1449); Colecția Lehman, New York; Școala franco-flamandă din sec. XV, prezentă în reproducere în cartea noastră.

Secolul XV a fost un timp al crizelor economice, al epidemiilor de tot felul, cu o rată a mortalității extrem de ridicată. Toate acestea își pun amprenta asupra artei sfârșitului de Evului Mediu.

În sec. XV-XVI are loc o mișcare social-politică și culturală în Europa Occidentală, în condițiile dezvoltării comerțului, a băncilor, a capitalului, a lumii afacerilor, concretizată prin mari investiții și descoperiri geografice, înflorirea culturii, artelor, printr-un progres remarcabil al științelor naturii și filozofiei, prin puterea rațiunii mai presus de credință, de tradiție și de autoritatea spirituală a bisericii.

În acest context, această perioadă a rămas cunoscută, în memoria istoriei, sub numele de Renaștere, ce proclamă necesitatea pentru om de a fi activ, de folos societății. Și de această dată, realitățile perioadei au fost prezente și în pictură. Reprezentanții cei mai iluștri sunt Tițian, Durer, Leonardo da Vinci etc.

Lucrările lui Hieronymus Bosch și Pieter Breughel ce Bătrân arată puterea sugestivă a detaliului. Reprezentările lor sugestive despre viața fără de moralitate a unor contemporani, funcționa asemenea unei oglinzi care mustra semenii.

Din „colecția” noastră de reproduceri de artă anexată cărții, îl amintim pe Quentin Matsys, autorul tablourilor „Zaraful și soția lui” (1514), aflat la muzeul Luvru, Paris; „Asemănarea iubitorilor de rele” (1520).

Tabloul lui Marinus van Reymerswaele (1495?-1567), „Perceptorul de impozite”, se vrea o caricatură crudă a realității economice reliefată și de ciudatele pălării ale celor două personaje.

În istoria artei, termenul baroc (sec. XVII) este folosit pentru a acoperi o varietate largă de stiluri dintr-o singură epocă. Barocul a însemnat însumarea naturalismului și idealismului într-o lume de imagini opulente. Barocul a mai însemnat și ieșirea din normative fixe. S-a promovat o artă a luxului debordant, a exuberanței, a formelor curbe, colorit viu etc. Arta barocului Italian este strâns legată de Contrareformă. Operele de artă maiestoase aveau rolul să redea Bisericii Catolice o nouă putere de convingere. Dezvoltarea artei este legată de nume celebre care reprezintă acest curent artistic: Bernini, Michelangelo, Caravaggio, Rubens, A. van Dyck, Velasquez, Hals, Rembrand ș.a..

Georges de la Tour (1593-1652) cu tabloul său „Plata datoriilor” este prezent în carte prin tematica economică. Personajele lui păstrează o seninătate, o liniște interioară, dar sunt interesate și de problemele lumești.

Rococoul (1715-1780) și neoclasiciamul (1750-1830)s-au dezvoltat în sec. XVIII ca reacție la începutul revoluției industriale și Iluminismul care plasau în central atenției omul rațional și hotărât.

Rococoul era delicat, plăcut și erotic fiind arta cu subiecte galante din viața aristocrației (v. A. Watteau, J. Fragonard ș.a.), iar în neoclasicism rațiunea este prezentă în artă, aceasta trebuia să fie clară, logică și morală (v. J. A.Dominiquie).

În sec. XIX, progresul tehnic și transformările din societate își pun amprenta asupra artelor. Apar o diversitate de stiluri: romantismul (1790-1830), realismul (1840-1880), impresionismul (1860-1880), postimpresionismul (1880-1910).

Romantismul (sec. XVIII-sec. XIX), este un curent artistic în care se pune accentul pe culoare, față de desen. Merită amintit prin eleganță și sobrietatea culorii pictorul Francis Wiliam Edmonds cu tabloul său „Agentul de bursă” (1852).

Artiștii sec. XX au rupt tradițiile artei stabilite de către generațiile artistice precedente. Experimentele în ceea ce privește forma și culoarea au condus la exprimări din ce în ce mai abstracte în artă. A se vedea curente artistice precum: cubismul, futurismul, fovismul, expresionismul, constructivismul, suprarea­lismul, pop-art, artă contemporană.

Dintotdeauna informația însemnă putere, și astfel, în deciziile noastre economico-financiare, poate vom reuși, prin cunoaștere să găsim soluțiile cele mai bune pentru noi.

Autorul, Iași, 2014

I. Piața

Este locul de întâlnire dintre cerere și ofertă, unde se ajunge la formarea prețurilor. Regulatorul pieței este concurența, numită de Adam Smith „mâna invizibilă” cu care prețurile echilibrau în mod automat cererea cu oferta.

Scenă dintr-o piață antică egipteană unde se face schimb de produse

Piața, un loc adesea plin de bunătăți...

Banii ca echivalent general/măsură a valorii.

Muncile diferiților producători (agricultori, tâmplari, cizmari, constructori) pot fi pregătite pentru schimb dacă sunt egalizate sau echivalate între ele. Această echivalență (egalitate de valoare între două sau mai multe produse) presupune existența unei a treia măsuri ce poate fi exprimată valoric, care face bunurile și serviciile măsurabile.

Aristotel spunea că cea de a treia măsură care funcționează ca echivalent general/etalon/standard comun de măsurare ce face ca bunurile să fie comensurabile (proprietate a două măsuri, de a admite o a treia mărime, ca măsură comună) să fie evaluate și pregătite de schimb, prin egalizarea valorii lor, sunt BANII sub diferite forme.

Aspectul comun care poate fi cuantificat, sau mai bine zis, comensurat și care facilitează schimbul este MUNCA. Iar expresia bănească a valorii unei mărfi/serviciu este PREȚUL. Mai simplu exprimat, PREȚUL este suma care se cere sau se plătește pentru o marfă sau un serviciu.

Aristotel spunea că „banii sunt o convenție socială, funcționează ca standard comun de măsurare ce face posibil ca bunurile, produsele comensurabile să fie evaluate și pregătite pentru schimb pentru egalizarea valorii lor”.

Rezultă că, această funcție a banilor de echivalent general/ măsură a valorii mărfurilor și serviciilor, constă în calitatea monedei de a cuantifica/măsura mărimea absolută a valorii (de schimb) a mărfurilor și serviciilor. Ne amintim că această valoare de schimb este data de cantitatea de muncă încorporată. Și în zilele noastre valoarea activității economice, adică cheltuielile pentru obținerea mărfii sau serviciilor se exprimă prin PREȚ, deci printr-un raport cantitativ.

Florăresele sunt o temă adesea abordată de pictori.
Micul lor negoț cu o marfă atât de efemeră răspunde
nevoii umane de frumos, de încântare, bucuriei de a dărui, de a primi

II. Piața monetară

Este piața pe care instituțiile financiare iau sau dau cu împrumut fonduri pe termen scurt. Se realizează funcția de compensare a surplusului de încasări cu nevoia de monedă pe două căi: prin credite acordate de o bancă altor bănci și prin cumpărarea de la o altă bancă a unor hârtii de valoare (valori mobiliare). Măsurile de politică monetară sunt: modificarea taxei scontului; operațiuni pe piața liberă; restricțiile de credit; rezervele bancare obligatorii.

Monetărie medievală

Cum au apărut bancnotele/biletele de bancă

Strămoșul bancnotei/ biletul de bancă a fost certificatul de depozit, care este dovada care atestă depunerea unei cantități de aur sau de argint în bancă. În anul 1656, în mijlocul crizei de metal prețios, I. Palmuruch, fondatorul băncii Suediei a creat biletul de bancă prin propunerea făcută creditorilor (persoane fizice sau juridice care acordă împrumuturi) care scontau efectele de comerț (operație bancară care consta în cumpărarea cambiilor, tratelor, biletelor la ordin de către o bancă comercială, înainte da a ajunge la scadență) să le dea nu numai monedă metalică ci și bilete de bancă conținând angajamentul de a rambursa purtătorului titlului de valoare, suma înscrisă pe biletul de bancă.

În concluzie, biletul de bancă a apărut pentru prima data în Suedia, în sec. XVII, într-o bancă de circulație, capabilă să distribuie lichidități, fără să fi fost în prealabil nevoită să colecteze depozite. Bancnotele nu erau purtătoare de dobânzi, aveau valori nominale standardizate, fixe, circulând ca mijloace de plată.

În timp biletul de plată a început să mijlocească schimbul de mărfuri, fără a se mai recurge la aurul care-l reprezintă. Mai târziu statul și-a instaurat monopolul în domeniul emiterii biletelor de bancă. Dacă la început aceste bilete erau convertibile în metal prețios, astăzi convertibilitatea a încetat.

Pictura ilustrează dorința proaspătului îmbogățit de a parveni social. Lipsa de cultură și snobismul sunt nuanțate de așezarea bancnotelor precum cotoarele unor cărți în bibliotecă, de marea cantitate de monedă expusă ostentativ.

III. Piața capitalurilor (piața financiară)

Este spațiul unde agenții economici pot să-și plaseze sau să-și procure fonduri prin emiterea și schimbul (vânzare-cumpărare) valorilor mobiliare, în special acțiuni sau obligațiuni scadente pe termen mediu sau lung. Aici putem distinge: „piața primară” și „piața secundară”. Pe piața primară întreprinderile emit acțiuni sau obligațiuni, iar statul obligațiuni. Pe piața secundară, sau piața bursieră, operatorii procedează la vânzarea-cumpărarea de titluri de valoare deja emise. Intermediarii acestor piețe sunt societățile de bursa; cursurile (prețurile) sunt funcție de cerere și ofertă.

Sculptura Un taureau et un ours de Isidore Jules Bonheur,
expusă la Bursa de Valori din New York

Investiții la bursă (versus) depozite bancare

Spre deosebire de depozitul bancar, unde dobânda/randamentul se cunoaște în momentul depunerii banilor la bancă și a cărei sumă e garantată în limita a 100.000 E de persoană, în cazul oricărei investiții în fonduri mutual, la bursa, nu există garanții cu privire la rezultatul final.

Investitorul trebuie să se protejeze informându-se în detaliu înainte de a investi, cu privire la riscurile asociate. Legat de activitatea bursei apare întrebarea cum se stabilește concret cursul/prețul la care se vând sau se cumpără acțiunile la un moment dat. Știm că bursa este locul de confruntarea cererii și a ofertei, care se manifestă ca ordine de cumpărare și ordine de vânzare care pot fi de mai multe feluri:

– ordine la cursul cel mai bun, în acest caz vânzătorul și cumpărătorul de acțiuni nu dau indicații de curs, aceasta trebuie să fie la cursul cel mai ridicat:

– ordine la un curs limitat, se folosește de vânzător pentru a se apăra de eventualele pierderi care sar putea produce printr-o schimbare bruscă a cotațiilor.

Tranzacțiile la bursa se efectuează prin două tipuri de operațiuni:

– operațiuni la vedere, când schimbul bani-titluri de valori are loc în momentul respectiv la cursul/ prețul existent (afișat);

– operațiuni la termen, în care tranzacțiile se fac la cursul din acel moment, dar predarea hârtiilor și achitarea lor, se face la data la o data ulterioară numită scadență. aceste operațiuni la termen sunt speculative, în acest interval de timp cursul/prețul titlurilor de valoare (în special acțiuni ) poate crește sau scade.

Bursa devine locul unde comercianți și agenți de bursă din întreaga lume comercializau bunuri, valute, vești, și un volum important de acțiuni.

Acțiuni Creditul Minier - Societate Anonimă pentru dezvoltarea industriei miniere, 1929 și Societatea Comunală a Tramvaielor București, 1935

IV. Moneda și sistemul monetar național în contextul istoric românesc

Numerele guvernează lumea (Platon)
Plachetă dedicată lui Spiru Haret si D. Emmanuel la 25 de ani de profesorat

Moneda în antichitatea dacică

Schimbul premonetar, primele monede ale Histriei (drahma de argint = 5,6 g, cosonul dacic de aur = 8,47 g), ale greco-macedonienilor (drahma = 3,41 g), ale romanilor (denarul, sestertul) asociate cu cele bizantine (hiperperul) demonstrează o viață economică activă care a precedat apariția primelor monede medievale românești.

Drahmă histriană, geto-dacică, koson daci din aur, monedă romană

Moneda medievală

Apariția primelor monede medievale românești (ducații, dinarii și banii lui Vlaicu Vodă în Țara Românească; groșii și jumătățile de groși ai lui Petru I Mușat în Moldova, ducații lui Ioan Zapolia în Transilvania) constituie rezultatul dezvoltării economice, sociale, culturale, militare, politice a Țărilor Române.

Monede bizantine din aur, ducat venețian din aur,
monedă Petru I Mușat, ducat Mircea cel Bătrân, gros Ștefan cel Mare, 1460.

Monede Bogdan al II-lea, Alexandru cel Bun, Ștefan al IIl-lea,
taleri transilvăneni și lowenthaler, talerul leu olandez din sec. XVII, strămoșul monedei naționale

Moneda între Evul Mediu și capitalismul românesc

Mișcarea revoluționară din 1821 a lui Tudor Vladimirescu a dus la destrămarea orânduirii feudale. Se încearcă o reglementare a circulației bănești și prin Regulamentele Organice (1831-1832) se adoptă bimetalismul (bază a unor sisteme monetare în cadru căreia două metale-aurul și argintul-servesc ca echivalent general și mijloc de schimb/circulație). Raportul dintre aur și argint este stabilit de stat. Ca etalon-aur a fost ale ducatul, iar ca etalon-argint sfanțul, unde 1 ducat olandez = 31 lei și 20 parale; 1 sfanț austriac = 2 lei și 10 parale.

În anul 1836 se introduce oficial LEUL ca unitate monetară de socoteală, fixându-se cursul acestuia la 40 parale, adică 1 leu = 40 parale. LEUL unitate monetară, devine monedă efectivă a României după prima Lege monetară a României (1867). PARAUA (în lb. turcă, argint), subunitate a leului vechi, utilizată de la dispariția – din 1867, deși s-a încercat să se mențină ca subdiviziune în continuare.

În baza aprobărilor date de împărăteasa Maria Tereza (1762), în Transilvania au fost puse în circulație primele banknote (bani de credit; bani de hârtie emiși de o bancă; etalon al definirii valorii parității monedelor naționale). Apariția bancnotelor a însemnat o adevărată revoluție în toate domeniile de activitate.

Pentru susținerea financiară a Războiului de Independență din 1877, se votează și se promulgă legea privitoare la punerea în circulație a banilor de hârtie. Primele bancnote românești (denumite bilete ipotecare) au fost confecționate Paris și aveau cupiură/ valoare nominal de 5, 10, 20, 50, și 500 lei.

Prin Legea din 1880 a fost înființată prima bancă central a României (Banca Națională a României-BNR), fiind unica instituție cu drept de emisiune monetară.

Monede din cupru emise în 1867
purtând numele România și însemnele naționale

În 1880 au fost puse în circulație primele bancnote emise de BNR

Alexandru Ioan Cuza

Domn al Principatelor Unite Moldova și Valahia (1859-1862), domn al Principatului României (1862-1866). Epoca inaugurată în anul 1859, când s-a înfăptuit Unirea Munteniei cu Moldova, încercarea înființării sistemului monetar românesc și al monedei naționale roman/romanat, anii reformelor lui Alexandru Ioan Cuza (reforma agrară, învățământ gratuit și obligatoriu pentru toți copii, înființarea primelor universități la Iași în 1860 și la București în 1864, lege pentru secularizarea averilor mănăstirești în 1863, unificarea serviciilor de vamă, curs monetar unic, stemă comună, stabilirea capitalei la București, introducerea denumirii de „România” în actele oficiale, instituirea drapelului național, adoptarea unei noi constituții, alegerea unui nou parlament etc.), au constituit momente cruciale în evoluția istorică a României.

Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza se instituie Înalta Curte de Compturi,
Casa de Depozite și Consignații, actuala Casă de Economii și Consemnațiuni,
sunt secularizate averile mănăstirești, se înființează Senatul

Carol I

Domnitor (1866-1881), primul rege constituțional al României (1881-1914). Adoptarea constituției în 1866 (egalitatea în fața legilor, libertatea presei și a întrunirilor, dreptul de azil politic, proprietatea era sacra și inviolabilă etc.), în anul 1867 se va promulga prima lege monetară a României privind crearea unui sistem monetar național zecimal cu LEUL ca unitate monetară în greutate de 5 g argint, având ca submultiplu BANUL (1 leu = 100 bani), cucerirea Independenței de Stat (1877), se realipește Dobrogea cu Delta Dunării și Insula Șerpilor (1878). În anul 1880 se înființează Banca Națională a României (BNR). Toate acestea însumate au creat condiții favorabile intensificării procesului de modernizare și consolidare a sistemului economic, instituțional și politic al României.

Prima monedă din aur, de 20 de lei, emisă în 1868 de
„Carol I, Domnitorul românilor” și monede jubiliare din aur,
fără valoare nominală, emise în 1906 la 40 de ani de domnie

Ferdinand Întregitorul sau Cel Loial

Rege al României (1914-1927). România devenită regat în 1881 își desăvârșește formarea statului național unitar (1918) prin unirea cu Basarabia, Bucovina, Transilvania și parte din Banat, factor de progres economic, social și politic. În perioada 1920-1921 are loc unificarea monetară, adică circulația leului a fost extinsă asupra întregului teritoriu național al României. Reforma agrară din anul 1821 prin care s-au expropriat peste 6 milioane de ha teren arabil a însemnat un pas înainte în dezvoltarea economică a țării.

Coroana reginei Maria și monede din aur emise în timpul regelui Ferdinand

Mihai I

Rege al României sub regentă (1927-1930). În anul 1925 are loc prima criză dinastică când principele Carol I a renunțat la succesiune, rămânând în străinătate cu iubita lui, Elena Lupescu. Succesor devine astfel, fiul său, Mihai. După moartea lui Ferdinand în anul 1927, reizbucnește criza dinastică. Mihai I este proclamat rege sub autoritatea unei regent alcătuită din: patriarhul Miron Cristea, principele Nicolae și Gh. Buzdugan (președintele Înaltei Curți de Casație). În anul 1929 se va realiza prima stabilizare monetară (crearea unui echilibru între bani și mărfurile de pe piață sau între moneda națională și moneda străină) însoțită de devalorizare, depreciere monetară (reducerea oficială a monedei naționale, leul față de moneda etalon dolarul și scăderea cursului ei pe piața valutară).

Mihai I, regent. Monede de 5 și 20 lei și Medalia jubiliară
„50 de ani de la realipirea Dobrogei”

Carol al II-lea

Rege al României în perioada (1930-1940). Are loc criza economică mondială din perioada 1929-1933. Nu putem să nu amintim că etapa de maximă dezvoltare economică a României a avut loc în perioada 1934-1938. Din păcate, în mod nedrept, România pierde în anul 1940, 1/3 din teritoriu (Basarabia și Bucovina de Nord, Transilvania de Nord-Vest, Cadrilaterul – partea de sud-est a Dobrogei).

În 1935 se reînființează Monetăria Națională.

Monede din aur de 20 și 100 lei dedicate împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Carol I, monede din aur de 20 și monede de podoabă

Mihai redevine rege (1940-1947)

La data de 22 iunie 1941, România întră în război împotriva Uniunii Sovietice alături de Germania, cu scopul eliberării teritoriul din est, nord-est și sud-est (Basarabia, Bucovina și ținuturile Herței, Cadrilaterul). Noul guvern procomunist instalat la 6 martie 1945 a luat o serie de măsuri: etatizarea BNR (1946); reorganizarea Ministerului Economiei Naționale etc. Reforma monetară din 1947 a eliminate marea inflație, premisă a relansării economiei naționale. România se proclamă republică la data de 30 decembrie 1947, în urma abdicării forțate a regelui Mihai.

Republica Populară Română (1947-1965)

După preluarea puterii, noul regim comunist adoptă în 1948 o nouă constituție și simboluri de inspirație sovietică care evidențiază „rolul conducător al proletariatului”: sondele, spicele de grâu, ciocanul și nicovala, păduri, munte etc. În anul 1952 a intrat în vigoare o nouă reformă monetară și se pun în circulație noi bilete ale Băncii de Stat a R.P.R.

Simboluri de inspirație sovietică apar pe noile monede:
sondele, spicele de grâu, ciocanul și nicovala,
toate sub ocrotirea stelei comuniste

Republica Socialistă România (1965-1989).

În anul 1965, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, tânărul Nicolae Ceaușescu a preluat conducerea țării, subordonând total aparatul politic și de stat. S-a crezut în perioada anilor 1964-1974 într-o posibilă liberalizare economică și politică. Visurile s-au spulberat…

Centralizarea economiei naționale, planurile cincinale rupte de realitate, rămân o constantă și în perioada republicii socialiste

Sistemul monetar al României după anul 1989

Revoluția din decembrie 1989 a însemnat schimbarea fundamentală a României. Se reconstruiește economia de piață sau economia concurențială definite prin: generalizarea proprietății private, formarea liberă a prețurilor prin raportul dintre cerere și ofertă, libertatea de decizie și acțiune a agenților economici, intervenția limitată a statului în economie etc. După anul 1989, România a încercat să se realinieze la rigorile Sistemului Monetar Internațional (SMI). A fost înființată Banca Comercială Română. la data de 1 iulie 2005 leul românesc a pierdut 4 zerouri prin denominare (1 leu nou RON = 10.000 lei vechi ROL).

Leul nou (RON)

Portrete pe bancnote romanești

Moneda euro

Moneda unică a Europei cu începere din 1999, a înlocuit monedele naționale ale țărilor care fac parte din Uniunea Monetară, parte componentă a Uniunii Europene.