Cartea „Morala și înțelepciunea biblică la întâlnire cu arta” se voiește a fi o încercare de înțelegere a mesajului biblic prin dimensiune laică și implicit de a prezenta în sinteză, morala și înțelepciunea exprimată în Sfânta Scriptură/Cartea Cărților care are puterea de a ne modifica gândirea, de a ne ajuta să rezolvăm problemele de a ne îmbunătăți calitatea vieții și de a avea putere să facem față la realitățile existente pe care uneori nu le putem schimba. Valoarea istorico-literară, morală și religioasă a Bibliei este fără egal.

Nu am îndrăznit a încerca descifrarea mesajului biblic prin dimensiune religioasă, deoarece considerăm că numai cei ce au harul și pregătirea teologică necesară, pot face acest lucru.

Propusă spre reflecție, scurtele prezentări biblice își dau întâlnire cu reproducerile după picturi religioase și artă sacră din uriașele comori ale galeriilor de pictură din marile capitale ale lumii, care au ca temă evenimente inspirate din istoria mântuirii neamului omenesc inspirate de Sfânta Scriptură, de Viețile Sfinților.

Scopul acestei întâlniri tematice este de a scurta drumul spre cunoaștere în general și cunoașterea religioasă în special, spre morală, spre educație și cultură religioasă.

În opinia scriitorului F. Filat, nu putem să fim creștini fără educație religioasă. Religia este importantă pentru că are un rol formativ asupra individului, chiar dacă este sau nu credincios. Religia te ajută să privești în interiorul tău spre deosebire de istoria religiilor care este o știință ce se adresează lumii exterioare. Cunoașterea culturii religioase în general și a religiei creștine în special, îi poate aduce omului o perspectivă profundă asupra vieții, aducătoare de pace și de bucurie.

Se facilitează cunoașterea, implicit înțelepciunea umană, dacă are loc întâlnirea învățăturilor religioase cu arta în general și arta sacră în special?

Friederich Schiller spunea despre artă că este un limbaj, o formă de educație universală, un izvor istoric ce se îmbogățește permanent și se transmite continuu generațiilor într-o formă estetică menită să consfințească viața oamenilor.

După enciclopedia liberă Wikipedia, „arta creștină este arta sacră produsă într-o încercare de a ilustra complet și înfățișa în formă tangibilă principiile creștinismului”.

Prin intermediul formelor și culorilor arta creștină poate mărturisi trăirile cele mai adânci ale sufletului omenesc. Arta sacră are menirea de a curăța existența de impurități, de a orienta exprimarea artistică către mesaje pozitive, de redresare a ființei umane, fiind și o fereastră către Împărăția Cerurilor.

Scriitorul T. Cenușă începe comentariul său în articolul „Importanța icoanelor în viața credincioșilor”, printr-un citat din Sfinții Părinți: „Ceea ce Scriptura ne spune în cuvinte, icoanele (n.a. pictura religioasă) ne spun prin culoare”.

Astfel, înțelepciunea biblică, devine morala omului religios. Morala fără religie poate deveni imorală. „Credința fără de fapte moartă este”. (Iacob 2, 20)

Arta sacră se impune astăzi ca un limbaj teologic necesar misiunii Bisericii într-o lume care ignoră Revelația. Creația artistică clădită pe Adevăr, Frumos, Bine, Sinceritate, Iubire de Aproape, rămâne valabilă și viabilă și poate fi descifrată de orice generație cu condiția să fie conectată la credință.

Mulți dintre noi suntem prinși în goana existenței și implicit în stresul cotidian, unii după bogății multe, alții să facă față nevoilor zilnice ale vieții și astfel rămânem neinformați, necunoscători a frumuseților neasemuite și adevărurilor prezente în cea mai importantă carte din lume, Biblia.

Prin intermediul Cărții Cărților găsim sfaturi care ne pot ajuta să renunțăm la obiceiuri nesănătoase, hoții, certuri, mânie, desfrânare ș.a. Indiferent de situația în care ne aflăm, Biblia conține îndrumări și sfaturi de care avem nevoie.

„Eu sunt Dumnezeul tău, Cel care ți-a arătat cum să afli calea pe care să umbli. Și dacă tu ai fi ascultat de poruncile mele atunci pacea ta ți-ar fi fost ca un râu și dreptatea ta precum un val al mării. Și sămânța ta ca nisipul s-ar fi înmulțit și odrasla pântecului tău precum pulberea pământului, dar nici acum de tot nu te vei stinge, nici nu piere numele tău de dinaintea mea”. (Isaia 48, 18-19)

Datorită principiilor fundamentale enunțate, religia Bibliei și-a dovedit superioritatea. Și dacă am urmări îndemnurile acestei idei „iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți, ce ție nu-ți place altuia nu face” viața noastră ar putea fi alta.

Mai știm din învățăturile profeților că a-L căuta pe Dumnezeu înseamnă să căutăm binele, dreptatea, omenia, adevărul și înălțarea spirituală.

Sperăm că această încercare de a prezenta pe scurt, cu ajutorul dicționarelor și a cărților de specialitate cu temă religioasă realitățile istorico-literare, de înaltă morală și ținută artistică ale Bibliei, va stârni curiozitatea celor tineri în spirit, spre a căuta și a găsi drumul spre tezaurul de cunoștințe ale omenirii, pacea sufletească, mântuirea.

Ziua Sfintei Cuvioase Parascheva,
Iași, 2015.

Dumnezeu, arhitectul lumii, c. 1220-1230

I. Despre morală, înțelepciune și Biblie

Cuprins ↑

„Eu sunt iudeocentric în cultura Europei, că dacă scoți Biblia din Europa atunci Shakespeare devine un glumeț tragic. Fără Biblie, europenii, chiar și laureații premiului Nobel, dormeau în crăci. Știința și filozofia greacă sunt folositoare, dar nu sunt mântuitoare. Prima carte mântuitoare și consolatoare pe continent – suverană – e Biblia”.

Petre Țuțea

1. Termenul de morală reprezintă „totalitatea convingerilor, deprinderilor, sentimentelor reflectate în principii, norme care reglementează comportamentul și raporturile dintre indivizi, precum și dintre acestea și colectivitate, în funcție de categoriile bine și rău, dreptate și nedreptate, întemeiate pe conștiință și opinie publică”. (***- 1969).

Mai pe scurt și fără dicționare filozofice, morala este un ansamblu de judecăți ce privesc binele și răul, destinate să conducă comportamentul oamenilor. Funcția valorilor morale este aceea de a orienta acțiunea umană. Așadar, caracteristica, însușirea principală a unui scop moral este acela de a fi bun.Binele devine astfel, un instrument principal de evaluare, în virtutea căreia se iau decizii de către oameni. Deci, puterea morală este pusă în valoare de necesitatea conviețuirii sociale.

Aceasta arată gradul în care membrii unei colectivități sunt capabili să trăiască împreună fără a face rău unul altuia și naturii înconjurătoare (C. L. Bihan - 1999).

Standardul de bunătate este Dumnezeu. Numai El este bun(Marcu 10,18) și voia Lui exprimă tot ce este „bun plăcut și desăvârșit” (Romani 12,2).

Învățătura morală este comunicată la modul imperativ și nu ca un enunț. A se vedea Prov. 5,1 și ș.a.

Deoarece Dumnezeu reprezintă esența binelui în propria Sa persoană, idealul suprem al omului moral, potrivit Bibliei, este căutarea lui Dumnezeu și imitarea Lui în gândurile noastre pentru că ele vor fi cuvinte. Cuvintele noastre vor fi fapte. Faptele noastre vor fi obiceiuri. Obiceiurile noastre sunt caracterul nostru. Caracterul nostru devine destinul nostru.

Religia și morala sunt inseparabile, precum clădirea de fundație. Învățătura morală este vie și prezintă încredere datorită fundamentului religios. Astfel Decalogul (cele Zece Porunci) stă la baza unei morale ale cărei dimensiuni sociale sunt impresionante, deoarece în el sunt prezente suma normelor de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față de alții și față de colectivitate. Aceste precepte din Decalog cer poporului evreu să condamne omorul, furtul, adulterul, idolatria, mărturia falsă, râvnirea la bunurile altuia.

Decalogul a devenit o lege morală cu valabilitate universală. El poate fi citit pe fațada ONU fiind considerat un fel de constituție a lumii.

I.2. Din dicționarul limbii române aflăm că „înțelepciunea este capacitatea superioară de înțelegere și de judecare a lucrurilor. Cumpătare, prudența, moderația determinată de experiență, sau de spirit de prevedere” (***-1983).

Înțelepciunea este capacitatea de a utiliza în mod corect cunoștințele „este cel dintâi lucru spre lauda lui Dumnezeu”. Înțelepciunea și cunoașterea sunt elemente de bază pentru obținerea unei capacități de gândire care ne va apără în viață. Rezultă că înțelepciunea este în ultimă instanță viața.

Scrierile sfinte ale iudaismului și creștinismului care cuprind învățături referitoare la toate împrejurările vieții omului și a relațiilor sale cu divinitatea poartă denumirea de Biblie (Carte). Biblia a fost scrisă în decurs de 1500 de ani, începând cu prima carte Facerea/Geneza (aprox. 1400 î.Hr.) și terminând cu Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul (c. 100 d.Hr.), sub inspirație divină.

Timpul descoperind Adevărul – Jean-Francois Detroy (►Sursă imagine)

Fericit e omul care a aflat înțelepciunea și muritorul care a cunoscut știința; că e mai bine să negustorești cu ea decât visterii de aur și argint, mai scumpă e ea decât nestematele. (Prov. 3.13-14)

3. Biblia este un monument literar-religios de o incontestabilă valoare morală și dogmatică în viața comunităților creștine de-a lungul întregii istorii, având un rol hotărâtor în formarea culturilor și limbilor europene, continuă să dețină un prim loc în cultura religioasă a timpului.

Biblia se compune din două părți, fiecare numită testament, traducerea unui termen grec care înseamnă legământ. În timpurile biblice, un legământ era un contract, sau un acord oficial. Prin mai multe legăminte, ce aveau valoare de jurământ Dumnezeu încheie un „contract”, înțelegere cu Avraam, căreia îi promite că-l va binecuvânta și că îi va dărui mulți descendenți. După ce a eliberat poporul lui Israel din robia egipteană, Dumnezeu i-a dat prin Moise Legea vieții, făgăduindu-i că dacă o va respecta și-i va rămâne credincios, îl va așeza într-un pământ binecuvântat, roditor și întins, unde curge lapte și miere: țara sau Pământul Făgăduinței, Canaanul, unde va putea trăi în veci. Miezul legii îl găsim în cele zece porunci (Exod. 20,3; Deut. 5,7), care exprimă sintetic sfințenia vieții, a căsătoriei și familiei, a proprietății, și adevărului. (R. Ciobanu-1993; J.D. Duglas-2008)

Așadar, Legământul (Testamentul) face ca Dumnezeu să intervină necontenit în viața aleșilor săi: îi călăuzește când pleacă la drum, îi apără în caz de primejdii, sancționează răul și răsplătește binele, comunică direct cu ei prin teofanii(arătare a lui Dumnezeu)și vise. La rândul său, omul se obligă să asculte poruncile Domnului (V. Pal-1997; ***- 1994).

Vechiul Testament este un nume dat de către creștini scrierilor sfinte ale evreilor în care se povestește despre legământul făcut de Dumnezeu cu poporul evreu şi faptele religioase ale acestui popor.

Noul Testament sau Noul Legământ cuprinde scrierile inspirate de Duhul Sfânt, ale apostolilor și ucenicilor lui Hristos având ca temă Vestea cea bună, Nașterea, Viața, Învățătura, Persoana, Faptele, Calvarul, Moartea și Învierea Domnului Iisus Hristos. Noul Legământ îl completează pe cel deja existent, dându-i dimensiuni globale.

În esență, atât Vechiul cât și Noul Testament sunt reflectarea unui legământ/contract biblic, prezent în două ipostaze, în evoluția lor de la exclusivismul iudaic la cuprinderea aproape a întregii lumi, în acțiunea generală de răscumpărare și salvare a omului din păcatul primar.

II. VECHIUL TESTAMENT

Cuprins ↑

„Evreii au geniu religios. Ei au creat două religii, iudaică și creștină. Mai glorioase nu văd alte religii în lume… Sunt o rasă superioară, sunt părinții religiei noastre. Pentru ei cultura înseamnă religie. Restul este artă și știință. Cultura înseamnă la ei spirit și numai ei au lăsat cultură pe unde au stat, evreii. Cultura Europei e iudaică și civilizația multiformă, iudeo-germano-latino-slavă.”

Petre Țuțea

Numit și Biblia ebraică, cuprinde evenimentele din istoria omenirii, de la Adam (crearea lumii), până la venire pe lume a Domnului Iisus Hristos. Se vorbește și despre ajutorul oferit de Dumnezeu evreilor, ca popor ales.

Prima, și cea mai importantă parte a Vechiului Testament pe care evreii o numesc Torá (lectură, studiu, lege), iar grecii îi spun Pentateuh (cinci cărți, cinci suluri, cinci teci), conține cele cinci cărți atribuite lui Moise. În afara povestirilor, Pentateuhul – Cărțile Legii sau Legea lui Moise conține suma obligațiilor, dispozițiilor, prevederilor rituale și juridice, mai pe scurt, o culegere de legi evreiești. Caracteristica principală a acestor legi este teocrația(formă de guvernământ în care autoritatea emană de la divinitate și se realizează prin intermediul preoților). Cele cinci cărți ale lui Moise sunt: Facerea (Geneza), Ieșirea (Exodul), Leviticul, Numeri (Numerele) și Deuteronomul (A doua lege).

II.1. Geneza (Facerea)

Cuprins ↑

Despărțea pământului de ape – frescă de Michelangelo Buonarroti, Capela Sixtină, Vatican, 1511 (►Sursă imagine)

„Și a zis Dumnezeu: «Să fie o tărie prin mijlocul apelor și să despartă ape de ape!» Și a fost așa.” (Facerea/Geneza 1,6)

Geneza este o carte istorică. Ea cuprinde evenimentele din protoistoria omenirii de la creația lumii de către Dumnezeu, până la moartea lui Iosif. Cartea se împarte în două mari părți: protoistoria omenirii și istoria patriarhilor.

a. Protoistoria omenirii (creația cerurilor și a pământului, căderea în păcat, potopul, criza de la Babel, numit mai târziu Babilon). Forța de creație este cuvântul divin, șase zile fiind suficiente pentru separarea cerurilor de pământ, acesta de ape, pentru a crea lumina, stelele, soarele și luna, „luminători ai pământului”, vegetația și animalele. Ultima creație a fost omul, din „țărâna pământului”; Dumnezeu „i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut un suflet viu”. Acest om se numește Adam (în lb. gr., pământ) iar perechea, creată din coasta lui, Eva(în lb. gr., viață).

Crearea lui Adam – frescă de Michelangelo Buonarroti, Capela Sixtină (►Sursă imagine)

„Și a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpâneasca peștii mării, pasările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul!” (Facerea/Geneza 1, 26)

Primii oameni trăiau în Eden (grădina raiului), localizată între fluviile Tigru și Eufrat, în Mesopotamia (o parte din Irakul de astăzi), unde au făcut primul păcat (neascultarea). Dumnezeu le-a dat lui Adam și Evei două porunci. Mai întâi, le-a spus să cultive pământul, să se îngrijească de locuința lor pământească, și în cele din urmă să o populeze cu descendenții lor. Apoi, le-a spus că puteau să mănânce din toți pomii acelei grădini întinse, cu excepția „pomului cunoașterii binelui și răului” (Geneza 2,17), cu alte cuvinte, pomul rațiunii și al îndoielii. (E. Cozma-2000).

Alungarea din Rai
Benjamin West (►Sursă imagine)

„Și izgonind pe Adam, l-a așezat în preajma grădinii celei din Eden și a pus heruvimi și sabie de flacără vâlvâitoare să păzească drumul către pomul vieții.” (Facerea/Geneza 3, 24)

Păcatul și moartea intră în lume. Dumnezeu i-a alungat pe Adam și Eva din Paradis. Eva a rămas însărcinată și l-a născut pe Cain, primul copil, care îl va ucide pe fratelui său Abel. Adam și Eva au avut și alți fii și fiice, printre care Set, care devine tatăl lui Enoh, cu strănepotul Noe.

Cain fugind de blestemul Domnului– Fernand Cormon, 1880 (►Sursă imagine)

„Și a zis Domnul: «Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ»” (Facerea/Geneza 4, 10-11)

Oameni și îngeri răi ruinează pământul, Dumnezeu aduce Potopul. Numai Noe este salvat. Noe a avut trei copii, Sem , Ham și Yafet, care vor deveni părinții unor popoare: semiții, africanii, indoeuropenii.

b. Istoria patriarhilor, istoria părinților poporului evreu, este istoria lui Avraam, a fiului său Isac, a nepotului Iacov și a strănepotuluiIosif. Istoria evreilor ca popor începe cu acceptarea de către Abraham (Avram) a credinței lui Dumnezeu. În schimb, evreilor li s-a oferit Canaanul (Țara Făgăduinței). Canaanul era o regiune a vechii Palestine, o fâșie fertilă de-a lungul coastei mediteraneene.

Au trecut 350 de ani de la Potopul din zilele lui Noe. Avram, primul dintre patriarhii lui Israel, a primit chemarea lui Dumnezeu de a-și părăsi casa din orașul caldeean Ur (cetate veche din sudul Mesopotamiei, astăzi localitatea Tell Muqayar, pe malul drept al Eufratului. În Ur s-a găsit primul cod de legi din lume, cunoscut sub numele de Ur-Nammu, c. 2050 î.Hr.) și de a pleca în căutarea unui alt loc. Acesta va fi Israel, tărâmul făgăduinței. Avram a ascultat fără ezitare. A pornit într-o lungă călătorie împreună cu soția sa Sara și nepotul Lot și a ajuns în Canaan. Sara naște pe Isaac care se căsătorește cu Rebeca, aceștia au fii pe Iacov și Isau.

Iacov, căruia Dumnezeu i-a schimbat numele în Israel, („Cel ce s-a luptat cu Dumnezeu”), nepotul lui Avram, a avut doisprezece fii care au devenit strămoșii semințiilor stabilite în Canaan și au format noul popor, Israel.

Cartea Genezei se încheie cu familia lui Israel (urmașii lui Avraam) care se refugiază în Egipt într-o perioadă de mare foamete. Acolo sunt bine primiți, dar treptat, ajung în stare de robie. Iosif, unul din fii lui Iacov, ajunge sclav în Egipt și din sclav a devenit sfetnic al faraonului, punând bazele unui sistem fiscal eficient (vezi și zeciuiala). Aceasta s-a petrecut probabil în secolul XVIII î.Hr. Înainte de a muri, Iosif a profețit că Dumnezeu urma să scoată într-o bună zi pe evrei din Egipt.

Geneza, prima carte a Bibliei, ne furnizează lecții despre căsătorie, custodia persoanelor și a proprietății, modul de a transfera bunuri, precum și legi care reglementează moștenirea cuiva, se stabilește dreptul primului născut. Ne mai sunt furnizate lecții de inteligență, credință, fidelitate, ascultare, respect, bunele maniere și curaj. (***-1994).

Dumnezeu, Adam și Eva în Grădina Raiului.
În stânga, este reprezentată crearea Evei din coasta lui Adam.
Pictură de Jacob Backer, sec. XVI (►Sursă imagine)

II.2. Ieșire (Exodul)

Cuprins ↑

Cartea Exodului (12,40) afirmă că evreii au trăit în Egipt 430 de ani, lângă delta Nilului și au construit orașul lui Ramses. Tema cărții este eliberarea din robia egipteană, ca o suplinire a promisiunii făcute în Geneza (15, 13-14).

Moise și Cele Zece Porunci – Philippe de Champaigne (►Sursă imagine)

Apare în istorie Moise, mare legislator, profet, conducător al triburilor de evrei, care ascultă sfatul lui Dumnezeu pentru a-l determina pe faraon (nu se specifică numele) să-i lase pe evrei să plece din Egipt spre a se întoarce în țara promisă lui Avram, Țara Canaanului.

În afara călăuzirii poporului evreu către Țara Făgăduinței, o altă misiune încredințată lui Moise de Dumnezeu, a fost unificarea și organizarea evreilor pentru a forma poporul ales. Constituirea poporului lui Iahve se face pe baze teocratice, Dumnezeu însuși fiind conducătorul.

De atunci încoace, poporul lui Israel privește miracolul eliberării din Egipt, traversarea Mării Roșii, cum i-a hrănit Dumnezeu cu mană cerească și le-a dat apă din stâncă (Exod. 14), ca pe cea mai clară dovadă a faptului că el este poporul ales a lui Dumnezeu. Acesta îl va ocroti în permanență.

Faraon și armata sa înghițiți de Marea Roșie – Frederick Arthur Bridgman (►Sursă imagine)

„Iar apele s-au tras la loc și au acoperit carele și călăreții întregii oștiri a lui Faraon, care intrase după Israeliți în mare, și nu a rămas nici unul dintre ei.” (Ieșirea/Exodul 14,28)

Moise conduce poporul evreu spre Canaan, pe traseul mergând din Valea Nilului spre Peninsula Sinai. Cel mai important eveniment al acestei perioade a avut loc la Muntele Sinai, în sudul peninsulei Sinai, unde Dumnezeu i S-a arătat lui Moise după ieșirea din robia egipteană, dându-i Legea după care să-și călăuzească neamul.

Relatarea revelației de pe Muntele Sinai/ Horeb reflectă legătura, legământul dintre Dumnezeu și executarea poruncilor de către poporul evreu, prin care poporul lui Israel s-a obligat să se închine numai lui Iahve/Iehova și nici unui alt Dumnezeu.

Moise coborând de pe Muntele Sinai
cu Cele Zece Porunci – Ferdinand Bol, 1662 (►Sursă imagine)

„Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele doua table ale legii, el nu știa că fața sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el.” (Ieșirea/Exodul 34,29)

Peninsula Sinai este o zonă deșertică între Africa și Asia, delimitată la vest de golful Suez și la est de golful Aquaba. A fost teritoriul de transmigrare a vechilor evrei spre și dinspre Egipt

Tradiția spune că Moise primește de la Dumnezeu aproximativ 600 de legi. Dintre acestea Tablele Legii sau Decalogul (Cele Zece Porunci) sunt cele mai cunoscute, fiind o formă sintetizată a acestora. Legile constituie călăuză, cale de urmat, învățăturile pentru viitor al poporului lui Israel. În esență, sunt primele legi date în pustiu (Exodul 20, 1-17).

Specialiștii afirmă că nu este exclus ca Moise (Moses), în tinerețea sa trăită în Egipt, să fi cunoscut reforma religioasă a lui Amenhotep/Akhenaton/Amenofis al IV-lea (c.1375-c.1350 î.Hr.), care a încercat să impună monoteismul prin cultul unic al Soarelui, al zeului Aton (V. Pal-1997; H. C. Matei-1990).

Morala perioadei Exodului este înaltă, bine conturată și reglementată de Decalog, precum și de celelalte norme din Cartea Legământului. Astfel, Dumnezeu cere poporului evreu să se poarte cu milă și dreptate față de străini.

Cu și fără casă – Thomas Faed, 1856 (►Sursă imagine)

„Pe străin să nu-l prigonești, nici să-l apeși, căci și voi ați fost străini în țara Egiptului. Cu nici o văduvă și cu nici un sărac să nu vă purtați rău, că, dacă voi le veți face rău și ei vor striga către Mine, Eu le voi auzi glasul și-mi voi aprinde mânia și vă voi ucide cu sabia și vor fi femeile voastre văduve, și copii voștri săraci de părinți.” (Exod. 22, 21-24)

Bunătatea trebuie arătată față de toți cei neajutorați, săraci, orfani, văduve, căci aceștia se află permanent în atenția lui Dumnezeu.

„Să nu judeci strâmb pe străini. Ferește-te de fapte nedrepte; pe cel nevinovat și pe cel drept să nu-l ucizi; celui nedrept să nu-i dai dreptate de dragul unor daruri.” (Exod. 23, 6-9)

Invidia și lăcomia sunt interzise de Sfânta Scriptură.

Susana și bătrânii
Gerard van Honthorst sec. XII (►Sursă imagine)

„Să nu râvnești la casa aproapelui; să nu râvnești la femeia aproapelui tău, nici la ogorul lui, nici la sluga lui, nici la slujnica lui, nici la boul lui, nici la asinul lui și la nici unul dintre dobitoacele lui și la nimic din câte sunt ale aproapelui tău.” (Exod. 20,17)

În ce privește morala familiei, este ocrotită prin lege fidelitatea conjugală, iar copii sunt educați în spiritul ascultării și respectului față de părinți.

„Să nu te desfrânezi.” (Exod. 20,14)

Misiunea femeii: îngrijirea vârstnicilor
George Elgar Hicks, 1862 (►Sursă imagine)

„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnu Dumnezeu ți-l va da.”(Exod. 20, 12

„Cel ce va vorbi de rău pe tatăl și pe mama sa să fie dat morții.” (Exod. 21,15)

Morala evreilor este net superioară față de alte religii ale antichității.

„Dacă va lovi cineva ochiul robului său sau ochiul slujnicei sale și aceea vor orbi, liberi să-i lase pentru ochiul lor. Iar dacă va rupe dintele robului său sau a roabei sale, pentru dintele lor să-i lase liberi… Iar dacă taurul va împunge rob sau roabă, stăpânului lor i se vor plăti 30 de sicli de argint, iar taurul va fi ucis cu pietre.” (Exod. 21, 26-32)

Camăta este interzisă între evrei, iar haina luată zălog de la sărac, trebuie restituită până la asfințit.

„Dacă-l împrumuți cu bani pe fratele sărac de lângă tine, nu-l zori și nu-i pune camătă. Dacă aproapelui tău îi vei lua ca zălog haina, să i-o dai înapoi înainte de asfințitul soarelui, căci ea e învelitoarea lui, e singurul vestmânt cu care să-și acopere goliciunea; în ce va dormi el? Așadar, dacă el va striga către Mine, Eu îl voi auzi, că milostiv sunt Eu.” (Exod. 22 , 25-27)

Furtul este pedepsit cu asprime.

„Dacă va fura cineva un vițel sau o oaie și le va înjunghia sau le va vinde, cinci viței va plăti pentru un vițel și patru oi pentru o oaie.” (Exod. 22,1)

Caracterul de morală al dreptății este subliniat de Legea Talionului.

„Iar de va fi vătămat … atunci să se plătească viață pentru viață, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, vânătaie pentru vânătaie.” (Exod. 21,23-24)

Se instituie, de asemenea, Sabatul (Shabatah) ca zi de odihnă, de care se bucură și sclavii și chiar vitele.

„Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Șase zile să lucrezi; în ele fă-ți toate treburile, dar ziua a șaptea este odihna Domnului, Dumnezeului tău; în ea să nu faci nici o muncă, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici boul tău, nici străinul ce poposește la tine.” (Exod. 20,10)

Legea sabatului este aplicată prin extensie, și pământului. Anul sabatic este motivat însă de milostenia față de săraci și față de animalele sălbatice.

„Șase ani să-ți semeni țarina și să-i aduni roadele, iar în al șaptelea îi vei da odihnă, lăsând-o nelucrată; din ceea ce a rămas se vor hrăni săracii neamului tău și vor mânca fiarele câmpului. Tot așa vei face cu via ta și cu măslinii tăi.” (Exod. 23,10-11; V. Pal-1997)

II.3. Leviticul

Cuprins ↑

În Cartea Leviticului se fundamentează principiile iahvismului. Autorul relevă poporului avantajele supunerii față de Dumnezeu.

„De veți umbla întru poruncile Mele și dacă învățăturile Mele le veți păzi și le veți face, vă voi da ploile la vremea lor: pământu-și va da belșugul, pomii câmpului își vor da roadele lor. Treierișul va dura până la culesul viilor, culesul viilor va dura până la semănat, pâinea voastră o veți mânca întru îndestulare și cu întemeiere veți locui pe pământul vostru” (Lv. 26, 3-5).

Cartea este și un cod de prevederi legale și rituale, despre curățenie, igienă, jertfe, instalarea preoților, întâii născuți, regulamentele preoților dedicate leviților, precum și legi pe care preotul trebuie să le transmită poporul. Leviții sunt urmașii lui Levi, unul dintre cei doisprezece fii ai lui Iacov care fuseseră aleși de Dumnezeu să alcătuiască preoția lui Israel. (Gen. 46,1-27).

Rezumând obligațiile pe care le avem față de semenii noștri, Leviticul spune:

„…să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Lev. 19, 18).

Această poruncă este rezultanta comună a mai multor vectori de morală socială, furtul, calomnia, respect față de persoanele cu dizabilități, săraci, orbi, surzi ș.a. (Lev.19,9-18)

În capitolul 19, „Porunci pentru viață de fiecare zi” sunt citate sfaturi.

„Să nu furați, să nu mințiți, și nimeni să nu-și înșele aproapele. Să nu jurați strâmb pe numele Meu și să nu pângăriți numele cel sfânt al Dumnezeului vostru: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.

Să nu nedreptățești pe aproapele tău și să nu-l jefuiești; plata simbriașului tău să nu doarmă la tine până a doua zi. Pe surd să nu-l grăiești de rău, în calea orbului să nu pui piatră de poticnire; teme-te de Domnul Dumnezeul tău: Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău.

Ruth în câmpul lui Boaz
Merle Hugues, 1876 (►Sursă imagine)

„Când vă veți secera holdele în țara voastră, marginea holdei să nu o secerați până la capăt, iar ceea ce cade din secera ta să nu aduni; nici via ta să nu o culegi a doua oară, și nici broboanele viei tale să nu le culegi, lasă-le pe acestea săracului și străinului tău. Eu sunt Domnul, Dumnezeu tău.”

Să nu umbli cu vicleșug în neamul tău, nici să te ridici asupra sângelui aproapelui tău: Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru! Să nu-l urăști pe fratele tău; îl vei mustra însă pe aproapele tău, ca nu cumva din pricina lui să porți asupra-ți păcat.

Să nu te răzbuni cu mâna ta și să nu porți pică pe fii poporului tău, ci să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți: Eu sunt domnul, Dumnezeului vostru!

Înaintea celui cărunt să te scoli, să cinstești fața bătrânului și să te temi de Domnul, Dumnezeul tău: Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru! De se va așeza vreun străin în țara voastră, să nu-l strâmtorați. Străinul care s-a așezat la voi să vă fie ca un băștinaș de-al vostru; să-l iubești ca pe tine însuți, că și voi ați fost străini în țara Egiptului: Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!

Să nu faceți nedreptate, fie la judecată, fie la măsurat, fie la cântărit, fie la turnat. Cântarul vostru să fie drept, greutățile drepte, efa^* dreaptă și hinul^**drept. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, Cel ce v-am scos din țara Egiptului.” (Lv. 19, 9-16; 19, 33-35)

_____________________

*efa – măsură de capacitate pentru materii uscate, cereale etc., de circa 40 l.

**hin – măsură de capacitate pentru lichide de cca. 6 l.

Judecătorul cu două măsuri
Anonim olandez, sec. XVII (►Sursă imagine)

În concluzie, Leviticul redă amănunțit prevederile morale, sociale, reguli referitoare la cultul religios al evreilor.

II.4. Numeri (Numerele)

Cuprins ↑

Cea de a patra carte, Numeri descrie evenimentele din momentul plecării de lângă Muntele Sinai până în ajunul intrării în Canaan, numită și Țara (Pământul) Făgăduinței, pentru că așezarea evreilor pe pământul său le-a fost promisă după ieșirea din robia egipteană. În carte sunt prezente porunci, legi și norme.

În primele nouă capitole sunt relatate diferite întâmplări petrecute în deșertul Sinai, sunt prezentate momente din viața grea poporului în pustiul Sinai, despre dezamăgirile acestui popor.

Cartea Numerele face aluzie la numărătoarea poporului care a avut loc mai întâi, la o lună și jumătate după clădirea Cortului adunării (Numeri 1, 1-4).

Cortul adunării ridicat deșertul Sinai
Anonim (►Sursă imagine)

Menirea principală a Cortului este să adăpostească Arca sau Chivotul Mărturiei, care conține cele două plăci de piatră cu Decalogul scris pe ele (cf. Dt. 10, 1-5). Această arcă, făcută din lemn de salcâm este simbolul prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului (cf. Exod. 25,22).

Acest recensământ a fost necesar pentru a determina capacitatea militară a națiunii și pentru a rândui așezarea taberei lui Israel în jurul Cortului mobil.

Mulțimea de oameni condusă de marele legislator Moise avea nevoie de disciplină, administrație și ordine. Pentru lipsa de încredere în puterea lui Dumnezeu, câteva triburi de evrei vor rătăci în pustie timp de 40 de ani. Sunt prezente proteste împotriva preoțimii.

După această perioadă are loc o a doua numărătoare (Num. 26, 1-65) pe câmpiile aride ale Moabului, la nord de Marea Moartă și la est de râul Iordan, față în față cu Ierihonul (una din cele mai vechi cetăți din lume). Israeliții se pregăteau să intre în țara promisă.

Toată mulțimea celor ce trecuseră de 20 de ani cu prilejul neascultării, pieriseră în deșert. Numai Iosua și Caleb au fost cruțați. Ei vor conduce de acum poporul evreu. Au loc ultimele pregătiri înainte de a intra și de a trece și la cucerirea Țării Canaanului (nume vechi al Palestinei, numită și Pământul Făgăduinței), pentru că așezarea evreilor pe aceste ținuturi, le-a fost promisă de Dumnezeu după ieșirea din robia egipteană).

II.5. Deuterolnu (A Doua Lege)

Cuprins ↑

În a cincea carte din Pentatehul lui Moise, Deuteronomul se fundamentează ideea că Iahve este Dumnezeu al tuturor evreilor.

Aceste cinci cărți, numite de evrei și Torá (lege, învățământ) alcătuiesc o mică Biblie. Deuteronomul cuprinde o colecție de învățături ținute de Moise ca rămas bun înainte de despărțirea de poporul lui Israel, în Câmpiile Moabului.

În primul discurs, se oferă o prezentare istorică a felului în care Moise le spunea israeliților să ia în stăpânire țara promisă strămoșilor lui Avraam, fiului său Isaac, a nepotului Iacov și a strănepotului Iosif.

În al doilea discurs, Moise le expune legi privitoare la: religie și închinare, administrarea justiției, guvernare și război, despre mită și denaturarea justiției, sperjur etc., norme care coordonează viața personală și pe cea socială a poporului, găsirea unei persoane ucigașe, căsătoria cu femei prizoniere, dreptul întâiului născut, fiul rebel, dovada virginității, delicte sexuale, fiul nelegitim, tratamentul aplicat străinilor, măsuri sanitare, plata dobânzilor, divorțul ș.a.

După încă două rânduri de discursuri are loc venirea lui Ioșua ca succesor și, implicit, executor testamentar. Cartea se încheie cu binecuvântările finale ale lui Moise (sec. XIV-XIII î.Hr.). (***-1994)

După această carte, binele tuturor trebuie să fie, fără excepție, temelia colectivității. Cartea nu condamnă numai oprimarea economică (dobânzi uriașe), ci obligă pe cei bogați să aibă grijă de conaționalii săraci, a fi corect și drept cu cel ce muncește pentru tine.

„De la fratele tău să nu iei camătă, nici camătă de la bani, nici camătă de la bucate, nici camătă de la orice lucru cu care‑l împrumuți.

De la străin, da, să iei camătă; dar de la fratele tău să nu iei camătă, pentru ca Domnul Dumnezeu tău să te binecuvânteze în tot ceea ce vei face tu în țara în care intri să o moștenești.” (Dt. 23, 20-21)

„Dacă l-ai îndatorat pe aproapele tău cu orice fel de datorie, în casa lui să nu intri ca să ei de la el zălog, afară să stai, iar omul pe care l-ai îndatorat îți va aduce el zălog, acolo, afară. Iar dacă omul va fi sărac, să nu te culci având zălogul lui asupra-ți, ci să-i întorci zălogul la sfințitul soarelui, ca să doarmă el în haina sa și să te binecuvânteze și să-ți fie ție milostenie înaintea domnului Dumnezeul tău.

Să nu sucești dreptatea străinului, nici pe cea a orfanului și nici pe cea a văduvei; haina văduvei să nu o ei zălog, adu-ți aminte că rob ai fost în țara Egiptului și că Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo; iată de ce-ți poruncesc eu să faci lucrul acesta.”

Când îți vei culege via, să nu culegi pe urmă și ceea ce ți-a scăpat; să-i fie străinului și orfanului și văduvei.” (Dt. 24, 10-18)

Plata datoriilor
Georges de La Tour, 1635 (►Sursă imagine)

Să nu oprești plata celui sărac și nevoiaș dintre frații tăi, nici pe aceea a străinului care trăiește în cetățile tale, ci plata să i-o dai în aceeași zi, înainte de asfințitul soarelui, de vreme ce este el sărac și în ea îi e nădejdea; ca nu cumva să strige el către Domnul împotriva ta și să fie păcat întru tine. (Dt. 24,14-15)

Nu lipsesc nici „binecuvântările” și „sancțiunile” pentru cei ce respectă sau nu Legea, în sensul că cine acumulează la nesfârșit averi, fără să-și ajute semenii, nu este plăcut Domnului.

„Binecuvântat să fii în cetate și binecuvântat să fii în țarină! Binecuvântat fie roadele pântecului tău și roadele pământului tău și cirezile tale și turmele tale! Binecuvântate fie hambarele tale și prisosurile tale! Binecuvântat să fii când intri și binecuvântat să fii când ieși!

Să-ți deschidă Domnul visteria Sa cea bună, cerul să-i dea pământului tău la vreme, să binecuvânteze tot lucrul mâinilor tale, tu vei împrumuta neamuri multe, dar tu nu te vei împrumuta și peste neamuri multe vei fi stăpân.

Domnul, Dumnezeul tău, te va pune în frunte, nu la coadă, și vei fi deasupra, iar nu dedesubt, dacă vei asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului tău, pe care ți le poruncesc eu astăzi, ca să le ții și să le plinești.” (Dt. 28, 12-14), (***-2001; J.D. Douglas-2008).

Moartea lui Moise
Alexandre Cabanel, 1850 (►Sursă imagine)

„Și i-a zis Domnul: «Iată pământul pentru care M-am jurat lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, zicând: Seminției tale îl voi da. Te-am învrednicit să-l vezi cu ochii tai; dar in el nu vei intra!»

Și a murit Moise, robul lui Dumnezeu, acolo, în pământul Moabului, după Cuvântul Domnului.” (Dt. 34, 4-5)

III. CĂRȚILE ISTORICE

Cuprins ↑

Acestea cuprind 12 cărți, de la Cartea lui Iosua până la Cartea Esterei, cărți ce prezintă istoria poporului evreu în Canaan.

III.1. Cartea lui Iosua Navi

Cuprins ↑

Autorul Cărții lui Iosua descrie cucerirea Canaanului în termen pozitivi: cele 12 triburi ale lui Israel, printr-o acțiune militară condusă de la un centru de comandă și beneficiind de ajutorul Domnului, au ocupat sistematic pământul Palestinei pe care l-au împărțit echitabil între ele.
Iosua (c.1300-c.1190 î.Hr.) moare fără să-și desemneze urmașul la conducere iar unitatea celor 12 triburi nu era suficient de puternică.
Numai în condițiile în care erau atacate de alte popoare, evreii își uneau forțele sub autoritatea unui judecător, care de fapt era un conducător militar.

III.2. Cartea judecătorilor

Cuprins ↑

Perioada judecătorilor se întinde între c. 1220 î.Hr., când grupul lui Moise a pătruns în Palestina (numită în Biblie Canaan), condus de Iosua până în jurul anului 1030 î.Hr., când Saul a fost desemnat rege al Israelului.

Sub presiunea pericolului ce venea de la populațiile vecine, triburile israelite încep să-și unească forțele, promovând lideri carismatici, pe așa numiții „judecători”.

Judecătorii erau nu numai șefi militari, ci și consilieri și magistrați. Ei au dus lupte împotriva canaaniților, madianiților, filistenilor. Dar acțiunile lor aveau și un caracter religios deoarece victoriile militare erau atribuite lui Dumnezeu, care se dovedește mai puternic decât zeii locali ai Canaanului, El, Baal, Astarte etc.

Alternanța păcat-pedeapsă-căință-mântuire este ca un fir roșu de-a lungul cărților. Viața socială poartă amprenta unei perfecte democrații. Oamenii aveau aceeași valoare, nedeosebindu-se decât prin faptele lor de arme, prin curaj și inițiativă.

În concluzie, epoca judecătorilor a durat aproximativ două secole, până la sfârșitul secolului XI î.Hr., când a apărut instituția regalității.

III.3. Cartea Rut

Cuprins ↑

Cartea Rut este una din cărțile Vechiului Testament care descrie un episod din timpul perioadei judecătorilor. Această carte își are numele de la acela al eroinei principale, femeia moabiteancă pe care destinul a introdus-o în genealogia ilustrei familii David, din care se trage și Domnul Iisus.

Rut și Boaz
David Wilkie Wynfield, 1879 (►Sursă imagine)

Cartea cuprinde istoria unei familii de iudei din Betleem care, din cauza secetei, se exilează în țara Moabului.

Doi tineri evrei se căsătoresc cu femei moabitence. Viața își urmează cursul firesc și astfel, în urma unei căsătorii mixte, moabiteanca Rut devine străbunica celui ce avea să fie regele David și strămoașă a Mântuitorului Hristos. Personajele cărții au o cinste sufletească exemplară, o gingășie deosebită. Cartea Rut e una din capodoperele literaturii biblice.

Pentru cititorii noștri dornici de cunoaștere, vom deschide din când în când, dicționarul de cultură religioasă și vom aminti o serie de termeni.

Ierusalim, cetate în Iudeea, aflată în apropiere de vărsarea apei Iordanului în Marea Moartă. A fost capitala Palestinei, fiind cucerit în sec. X î.Hr. de către regele David, devenind astfel centru unității naționale și spirituale a poporului iudeu și cetatea care adăpostea Primul Mare Templu.

Iudeea a fost provincie a Palestinei, situată între Iordan și Marea Mediterană, mărginită la nord de Samaria și la sud de Iudumeea. Se numește astfel după numele lui Iuda și al tribului său stabilit aici.

Moab a fost fiul lui Lot (Gen. 19,37). Țara ocupată de urmașii lui s-a numit Moab, iar locuitorii lui moabiți. Ținutul a fost plasat la est de Marea Moartă. (J.D. Duglas și col. – 2008; R. Ciobanu – 2007)

III.4. Cartea Regilor (I, II, III, IV)

Cuprins ↑

Următoarele patru cărți sunt cunoscute sub numele de Cărțile regilor și reprezintă o urmare a cărții lui Samuel care descrie perioada de sfârșit a epocii judecătorilor și începerea perioadei monarhiei israeliene. Profetul Samuel instaurează regimul monarhist împotriva voinței sale. Conjunctura timpului cerea o conducere centralizată. Lipsa unei personalități unificatoare a triburilor israelite se simțea mult, deoarece popoarele din jur erau bine organizați, iar în fruntea lor se afla un rege. Văzând că nu convinge pe șefii de trib că numai Dumnezeu este regele evreilor, Samuel rostește un discurs antimonarhic.

„El va lua pe fii voștri și îi va pune la carele sale, îi va întrebuința la aratul pământului, la seceratul grânelor, la facerea armelor lui … Regele va lua fetele voastre să-i facă miresme, să-i gătească, să-i facă pâine … Regele va lua zeciuiala din bunurile voastre”. (1 Reg., 11-13; 17)

Cărțile regilor descriu istoria monarhiei de la moartea regelui David (c.1012 î.Hr.- c.972 î.Hr.) până la căderea Ierusalimului (586 î.Hr.) și începutul captivității babiloniene. Domnia diferiților regi se prezintă sistematic pe o perioadă de circa 450 de ani.

Primul rege al evreilor a fost Saul (c.1059-c.1012 î.Hr.), din tribul Veniamin, care a căpătat investitura de la profetul Samuel, deci de la o autoritate religioasă și, implicit, de la Dumnezeu. Astfel, monarhia ebraică este de drept divin, ca toate monarhiile antice orientale. Spre deosebire de Egipt sau de Mesopotamia, de exemplu, regele nu va fi divinizat (O. Drâmba-1984).

Regele Saul a consolidat uniunea celor 12 triburi și a favorizat religia monoteistă. El a creat prima armată permanentă a evreilor și s-a ocupat de întărirea autorității centrale, a încercat să limiteze autoritatea preoțimii. Saul a întemeiat regatul unificat iudeo-israelian (c.1050-c.930 î.Hr.).

După moartea regelui Saul, conducător al părții de nord a regatului a fost proclamat fiul său, Isboșet, iar în sud, în Iudeea, ginerele său David, care i-ar fi cântat din harfă lui Saul pentru a alunga spiritele rele care îl bântuiau după ce nu a mai ascultat cuvântul Domnului.

David, uns rege de același profet Samuel, a reușit să acționeze pentru păstrarea unității statului evreilor care era amenințat cu destrămarea. Sub conducerea lui, evreii îi înfrâng definitiv pe filisteni și cuceresc Ierusalimul, care va deveni centrul politic și religios al statului teocratic. Mai târziu, speranțele mesianice vor fi legate de casa lui David, căreia i se promisese dăinuire veșnică (cf. Samuel 7, 12).

David și Saul
Ernst Josephson, 1878 (►Sursă imagine)

„Iar Duhul Domnului s-a îndepărtat de Saul; şi un duh rău de la Domnul îl înăbuşea. Şi a fost că oridecâteori venea asupra lui Saul duhul cel rău, David lua harpa şi cânta cu ea; atunci Saul răsufla şi se simţea bine, iar duhul cel rău se îndepărta de la el.” (1 Regi, 16, 14; 16, 23)

Regatul iudeo-israelian atinge apogeul în timpul regelui Solomon (c.965/970-c.928/931 î.Hr.). Acesta continuă opera tatălui său, David, întărind unitatea statului, stabilește o nouă organizare administrativă după model fenician, sirian și egiptean și menține unitatea regatului dintre Mediterana și Marea Roșie, regat care devine principala forță economică și politică aflată în spațiul egiptean și cel mesopotamian. Împreună cu puternicul rege la Tirului (Fenicia, azi Liban), pune bazele unui larg schimb comercial cu țările vecine.

În urma amplificării relațiilor economice externe, s-a dat monedei israelite o formă precisă și un curs sigur. Pentru a facilita schimburile economice s-au bătut monede de aur șekel/siklu, de inspirație sumeriano-akadiană.

Vizita reginei din Saba la regele Solomon
Edward Poynter, 1890 (►Sursă imagine)

„Iar regina din Saba, auzind de numele lui Solomon şi de numele Domnului, a venit să-l pună pe Solomon la încercare prin cuvinte cu subînţelesuri.” (3 Regi 10, 1)

„Tronul avea şase trepte; pe spatele tronului erau săpături cu viţei; de-o parte şi de alta a locului de şedere avea rezemători pe care şedeau doi lei; iar alţi doisprezece lei şedeau pe cele şase trepte, de-o parte şi de alta. Aşa ceva nu s-a mai făcut în nici un alt regat.” (3 Regi 10, 19-20)

Regina din Saba era interesată din punct de vedere economic să fie în cele mai bune relații cu regele Solomon. Drumurilor comerciale, pe care locuitorii Sabei cărau pe cămilele lor mărfuri în Egipt și Siria, treceau de-a lungul Mării Roșii și străbăteau pământurile Israelului învecinat. Deci, buna comunicație, circulația liberă a caravanelor depindea de bunăvoința regelui Solomon

Solomon va construi Primul Mare Templu din Ierusalim. Talentul său politic, comercial și administrativ-organizatoric era dublat de o înțelepciune fără margini (cf. 1 Împărați/1 Regi, 4, 29-34), motiv pentru care a fost considerat autor al unor opere literare, în primul rând sapiențiale: Proverbele, Înțelepciunea lui Solomon, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor ș.a.

După moartea sa (928 î.Hr.), în urma unor răscoale cauzate de o fiscalitate exagerată, începe declinul politic și militar al evreilor. Statul unitar se împarte în două, în jurul anului 930 î.Hr.: Regatul lui Iuda/Iudeea, în sud având capitala la Ierusalim (c.930-c.587 î.Hr.) și Regatul lui Israel în nord, având capitala la Samaria (c.930-c.722 î.Hr.).

Frământările interne politice și religioase, vor contribui în egală măsură la prăbușirea celor două state sub loviturile marilor imperii vecine.

Mai întâi cade Regatul lui Israel (Samaria) (c.722 î.Hr.), cucerit de Sargon al II-lea (722-705 î.Hr.), regele Asiriei. Mulți israeliți (27.000) sunt deportați în Mesopotamia, iar teritoriul cucerit este colonizat cu populație străină.

Pe la 587 î.Hr. este cucerit și Regatul Iudeei (Ierusalim) de către Nabucodonosor al II-lea, regele Babilonului. Capitala Ierusalim este distrus și cea mai mare parte a populației este deportată în Babilon/Mesopotamia, unde a fost nevoită să rămână până în anul 539 î.Hr., anul căderii Babilonului

Așadar, anii 587-539 î.Hr. au reprezentat perioada captivității babiloniene.

Viața spirituală a evreilor a cunoscut o mare înflorite în timpul captivității babiloniene. După moartea lui Nabucodonosor al II-lea, statul caldeo-babilonian și teritoriile stăpânite de acesta (Fenicia, Siria și Palestina), este cucerit în anul 539 î.Hr. de regele Persiei, Cirus al II-lea cel Mare. După căderea Babilonului, Cirus al II-lea cel Mare permite evreilor întoarcerea în Palestina. Mulți însă au preferat să rămână în Mesopotamia, unde evreii desfășurau activități economice importante.

În concluzie, putem afirma că epoca persană este cuprinsă între 538/539-332 î.Hr.

În anul 332 î.Hr. Palestina este inclusă, aproape fără lupte, în imperiul lui Alexandru cel Mare (336-323). Israelul a intrat în orbita politică a elenismului (332-63 î.Hr.) După moartea lui Alexandru Macedon au luat naștere regatele elenistice: regatul Egiptului, condus de familia Ptolemeilor, regatul Siriei și Mesopotamia de nord având în frunte familia Seleucizilor și regatul Macedoniei și Greciei sub conducerea Antigonizilor.

Palestina este inclusă în Egiptul lui Ptolemeu în anul 323 î.Hr. din care a făcut parte până la anul prin 200 î.Hr., după care a fost anexată Regatului Seleucid. Regele Antioh al IV-lea Epifanul din Siria interzice practicile religioase tradiționale și cultul lui Iahve, fapt ce declanșează o răscoală condusă de cei din familia preoțească a Hasmoneilor și Macabeilor.

Perioada elenistică începe cu moartea lui Alexandru cel Mare în 332 î.Hr. și se sfârșește în anul 31 î.Hr., când regatul Egiptului ptolemeic a fost înfrânt de romani în Bătălia de la Actium.

Dar Iudeea elenisticăva intra în secolul I î.Hr., într-o perioadă de criză puternică determinată de declanșarea unui război civil. În acest context, în anul 63 î.Hr., Cneus Pompeius a inclus Iudeea în cadrul provinciei romane Siria.

În urma acțiunilor armate ale lui Pompeius, în anul 63 î.Hr. începe dominația romană, exercitată mai întâi prin păstrarea regilor locali, apoi prin sistemul procuratorilor (funcționar superior în ierarhia Imperiului Roman, însărcinat cu conducerea unei provincii. În timpul lui Iisus, procurator al Palestinei între anii 26-37 era Pilat din Pont).

În urma războaielor împotriva lui Mitridade al VI-lea. regele Pontului (130-63 î.Hr.), ultima mare personalitate politică a lumii elenistice, împăratul roman Pompeius subordonează regatul elenistic al Iudeii, provinciei romane Siria, ca stat clientelar autonom. În perioada anilor 37-4 î.Hr., Iudeea a fost regat aservit Romei, avându-l în fruntea sa pe Irod cel Mare ca rege al întregii Palestine. La moartea lui Irod, regatul Iudeii este împărțit între Arhelau, Irod Antipa și Filip al II-lea, trei dintre cei șase fii ai săi.

Irod Arhelau (etnarh^* al Iudeii, Samariei și Iudumeei), a fost destituit, stăpânirea fiind transformată în posesiune romană în anul 6 d.Hr.

Irod Antipa (4 î.Hr.-39 d.Hr.), celălalt urmaș a lui Irod cel Mare a fost tetrarh^** al Galileei și Pereei.

Filip al II-lea, ultimul dintre cei șase fii ai lui Irod cel Mare, a fost tetrarh peste partea de nord a Pereeii. A zidit cetatea Cezarea lui Filip de la poalele Munților Hermion, la nord-est de Galileea.

Irod Agripa, nepotul lui Irod cel Mare, reunește sub autoritatea sa (41-44) vechiul regat Iudeu, care, după moartea sa, redevine provincie romană.

______________________
* etnarh – guvernatorul unei provincii a Imperiului Roman, Bizantin sau Otoman având o anumită comunitate etnică.
** tetrarh – guvernator al unui sfert de regat sau provincii.

Perioada procuratorilor romani peste Palestina este cuprinsă între anii 6-70 d.Hr.

În anul 70 d.Hr., în urma războiului de rezistență, iudeii sunt înfrânți de către împăratul roman Titus (79-81 d.Hr.). Sunt ocupate ultimele fortărețe deținute de răsculați (Herodium, Masada) iar Ierusalimul este distrus și Marele Templu ars. Deși s-a încercat romanizarea, populația evreiască a rămas fidelă tradițiilor religioase. În continuare, evreii din Iudeea au organizat răscoale antiromane. În anul 395, Palestina a intrat în componența Imperiului Roman de Răsărit.

Perioada romană este situată în istorie între anii 63î.Hr-324 d.Hr.

Din anul 324 d. Hr. și până în anul 640 d.Hr. se poate vorbi de epoca bizantină, epoca arabă (640-1099), epoca cruciadelor (1099-1250), epoca mamelucă (1250-1517), epoca turco-otomană (1517-1918). Deci, perioada postromană durează între anii 324-1918.(O. Drâmba-1984; H.C. Matei-1986; ***-2001).

III.5. Cronicele I și a II-a (Paralipomena I și a II-a)

Cuprins ↑

Denumirea cuvântului din titlul cărții, vine din grecescul paraleipo = a omite, a lăsa deoparte, ceea ce, în referire directă la Cărțile regilor, ar însemna că ea ar fi o completare a celor patru principale scrieri istorice.

Consemnarea din Cronici urmărește evenimentele petrecute în statul Iudeea (Iuda) începând cu domnia lui Solomon (970 î.Hr.) până la decretul regelui Cirus al II-lea cel Mare al Persiei (539 î.Hr.) prin care evreii au primit permisiunea să se întoarcă din robia babiloniană în Iudeea. În carte sunt prezentați aproape 500 de ani de istorie.

Autorul își îndreaptă atenția asupra regilor Iosafat, Iezecheia și Iosia, mari restauratori ai monoteismului.

În concluzie, Cronicele sunt cărți de educare a noii generații de evrei născuți în captivitate babiloniană. Ele sunt adevărate compendii de istorie destinate evreilor care s-au întors din captivitatea babiloniană. (***-1994).

III.6. Cartea lui Ezdra/Ezra

Cuprins ↑

Tema cărții este refacerea vieții religioase și politice a israeliților după reîntoarcerea din robia babiloniană, un tipar pentru mișcarea de trezire națională. Cartea s-ar putea numi „Cartea Restaurării” sau „Cartea Repatrierii”.

Privind contextul istoric, ne amintim că evreii au fost duși în robie întâi de asirieni în anul 722 î.Hr., care au cucerit regatul Israel (cu capitala la Samaria). Perioada captivității babiloniene au reprezentat-o anii 587 î.Hr.-539 î.Hr. În 587 î.Hr. este cucerit statul Iuda/Iudeea, care avea capitala la Ierusalim și mare parte a populației este deportată în Babilon.

Putem vorbi de supremația Persiei începând cu anul 539 î.Hr. când are loc căderea Babilonului, sub presiunea armatelor regelui Persiei, Cirus al II-lea cel Mare. Are loc prima (538 î.Hr.) și a doua întoarcere (525 î.Hr.) a evreilor exilați în Iudeea.

Primul convoi, de peste 50.000 de persoane se întorc în Iudeea sub comanda nobilului Zorobabel (526 î.Hr.), secondat de preotul Iosua. Începe rezidirea Marelui Templu din Ierusalim. Trec 57 de ani. Printre cei rămași în exil se află și preotul cărturar Ezdra, „iscusit în legea lui Moise”. Înarmat cu scrisori din partea regelui persan Artaxerxe I și cu ajutoare materiale, Ezdra pleacă spre Ierusalim în anul 458 î.Hr. (Ezra 7, 13-28) și, odată ajuns, începe să facă rânduială în viața morală a conaționalilor săi, anulând căsătoriile mixte și îndemnând poporul la pocăință și rugăciune. În esență, preotul Ezdra a instituit o lege nouă oferind poporului o nouă identitate religioasă ca iudei. Iudeei din diasporă se puteau închina în sinagogi. Respectarea Legii (cunoscută acum sub numele de Tora) și nu jertfa de la Templu, devine elementul principal al iudaismului.

Perioada Vechiului Testament se încheie cu Ezdra/Ezra și Neemia.

III.7. Cartea lui Neemia

Cuprins ↑

La curtea regelui persan Artaxerxes I trăiește un alt iudeu, Neemia, care deține o importantă demnitate de paharnic al suveranului. Aflând că foștii exilați reveniți în Iudeea trăiesc în lipsuri într-un oraș dărâmat și depopulat, Neemia obține de la rege nu numai învoirea ci și împuternicirea oficială de a merge în capitala fostului regat a lui Iuda și de a reconstrui zidurile dărâmate cândva de Nabucodonosor.

Neemia este un exemplu de dedicație și dăruire. A lăsat o poziție înaltă la curtea regelui Artaxerxe pentru a participa la reconstrucția materială și restaurarea religioasă a poporului. Neemia este numit guvernator al Ierusalimului. În numai 52 de zile reconstruiește zidul de apărare al Ierusalimului

Se produce și împlinirea visului lui Ezdra, acela de a construi pe interior poporul. Împreună cu acesta, Neemia organizează lectura sistematică a legii lui Moise. Neemia este chemat să se întoarcă la curtea regelui Persiei. Între timp, începe decadența morală a evreilor din regatul Iudeea. Revine, pentru scurtă vreme, luând măsuri drastice de îndreptare împotriva: delăsării preoților, abuzurilor bogaților, căsătoriilor cu femei de alt neam, și de altă credință. Neemia oprește camăta, ușurând soarta celor datornici.

„Ca să ne plătim birurile către rege, noi ne-am împrumutat cu bani în schimbul țarinilor și al viilor și al caselor noastre, …suntem nevoiți să-i vindem pe fiii noștri și pe fiicele noastre ca robi, iar unele din fiicele noastre devin de-a dreptul sclave; în mâinile noastre nu-i nici o putere, căci țarinile și viile noastre se află în mâinile nobililor.” (Ne. 5, 4-6)

III.8. Cartea Esterei

Cuprins ↑

Iudeul Mardoheu a rămas în imperiul medo-persan preferă să nu se întoarcă în patrie după decretului regelui Cirus cel Mare. El trăiește în cetatea Susa/Suza împreună cu Estera, frumoasa nepoată de frate.

În acest timp, regele Ahașveroș/Xerxes cel Mare o repudiază pe proaspăta sa soție, Vasti, în urma refuzului acesteia de a veni la un banchet ce dura de șapte zile „cu coroana regeasca pe cap, ca să arate popoarelor și căpeteniilor frumusețea ei”. Într-un context extrem de favorabil, Estera devine regină, ceea ce-i permite accesul lui Mardoheu la curtea regală.

Mardoheu refuză din motive religioase să se plece în fața prim ministrului Haman/Aman. Ofensat, acesta jură răzbunare și obține de la rege un decret de exterminare și jefuire a întregului neam iudaic din cuprinsul imperiului (Estera 3, 8-13).

Evreica Estera obține de la regele persan Ahașveroș/Artaxerxe anularea decretului privind exterminarea evreilor. În final, Mardoheu este promovat și iudeii sunt eliberați. Se instituie sărbătoarea Purimului, valabilă până astăzi, în amintirea momentului în care au scăpat de la nimicire.

Cartea ne vorbește clar despre prezența lui Dumnezeu care are grijă de cei pe care îi iubește. Estera este un model de frumusețe la trup, la chip și modestă la suflet, înțeleaptă, ascultătoare, smerită, curajoasă, loială și perseverentă. Mardoheu este un exemplu pentru toți bărbații: „căci a căutat binele poporului său și a vorbit pentru fericirea întregului său neam” (Estera 10,3-8, 1-10,3) (***-1974; ***-2001).

Estera denunțându-l pe Aman
Ernest Normand (►Sursă imagine)

„Dacă eu am aflat bunăvoinţă în faţa regelui, să-mi dăruiască – mie şi poporului meu – viaţa pentru care mă rog, căci eu şi poporul meu suntem vânduţi spre nimicire, spre jefuire şi spre robie…

Iar regele a zis: «Cine este cel ce a îndrăznit să facă lucrul acesta?»

Estera a zis: «Potrivnicul este Aman, omul acesta viclean». Atunci Aman s-a cutremurat în faţa regelui şi a reginei.” (Estera 7, 3-6)

IV. CĂRȚILE POETICO-DIDACTICE

Cuprins ↑

Cărțile poetico-didactice sunt: Iov, Psalmii, Proverbe, Ecleziastul și Cântarea Cântărilor.

IV.1. Cartea lui Iov

Cuprins ↑

Dacă primele 17 cărți ale Bibliei conțin istoria Israelului, următoarele 5 cărți conțin literatura acestui neam. În cele dintâi ne întâlnim cu poporul iudeu, iar în cele din urmă stăm față în față, cu noi înșine, ca într-o oglindă a sufletului nostru.

Tema principală a cărții este cauza pentru care cel drept suferă. În persoana lui Iov este prezentat prototipul omului care este exemplu de răbdare în suferință. Cartea redă viața unui om bogat și credincios din răsăritul Palestinei pus la grea încercare de Dumnezeu, care-i permite lui Satan să-l lipsească pe Iov de toate bunurile sale, de copii și de sănătate.

Iov batjocorit de soția sa
Gaspare Traversi
(►Sursă imagine)

„Vorbești cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare și pe cele rele?” (Iov 2, 10)

Lovit greu, Iov izolat de toate, rămâne liniștit și împăcat cu Dumnezeu. „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!.” (Iov 1, 21)

Pentru îndelungata sa răbdare și încredere în Dumnezeu, în cele din urmă este îndoit răsplătit de Dumnezeu și își regăsește fericirea.

IV.2. Psalmii

Cuprins ↑

Psalmii sunt o specie a liricii religioase având caracter de rugăciune și de cântare de laudă a lui Dumnezeu. Psalmii sunt în număr de 151, dintre care 73 sunt atribuite regelui David. Dincolo de valoarea estetică, au valoare unică fiind introduși în ritualurile Bisericii creștine.

David scriind Psalmii
Guercino, c. 1768 (►Sursă imagine)

Psalmii sunt cărțile tuturor oamenilor: cel bolnav, cel părăsit, cel aflat în suferință, cel aflat în pericol. În totalitatea lor, psalmii exprimă sentimente de morală față de Divinitate.

„Ferește-te de mânie, depărtează de la tine furia, nu te aprinde, căci îți va fi spre rău, iar cei care-l așteaptă pe Domnul vor moșteni pământul.”

Băutorul de bitter
Adriaen Brouwer, 1635 (►Sursă imagine)

„Nu vă puneți nădejdea în nedreptate și nu tânjiți după jaf; dear curge în valuri bogăția, inima să nu o apropiați.” (Ps. 61, 10)

Psalmii acoperă o perioadă care debutează cu viața lui Moise și se întinde până după revenirea din robia babiloniană, pe vremea lui Ezra/ Ezdra și Neemia.

Psalmii, după specificul mesajului sunt: de învățătură, de laudă, de mulțumire, de pocăință, de necazuri, profetice, de dorință etc. În general cuprind dorințele și speranțele, aspirațiile, năzuințele sufletului omenesc de a se ridica de la cele pământești la cele cerești.

Tematica învățăturii, a înțelepciunii sunt prezente în Psalmi.

„Gura dreptului va murmura înțelepciune și limba lui va rosti judecată; legea Dumnezeului său în inima lui, și pașii săi nu se vor poticni.” (Ps. 36, 30)

Omul nu trebuie să se lase tulburat de invidie sau de mărire.

„Abată-te de la rău și fă binele și vei avea sălaș de-a pururi. Căci Domnul iubește dreptatea și nu-i va părăsi pe credincioși săi în veac, iar sămânța celor răi va fi secerată”.

În concluzie, în totalitatea lor, psalmii exprimă sentimentele omului față de Divinitate. (P. Semen-1993; ***-2001)

IV.3. Pildele/Proverbele lui Solomon

Cuprins ↑

Solomon a fost fiul regelui David și al Betsebei. I-a succedat tatălui său ca rege al poporului lui Israel și a domnit 40 de ani (970-931 î.Hr.). A fost un rege pașnic, celebru pentru înțelepciunea lui. Domnia lui Solomon reprezintă „veacul, epoca de aur” al Regatului Israel.

Ne amintim că, după moartea lui Solomon, statul Israel s-a scindat în două: regatul din nord (Israel cu capitala la Samaria) și regatul din sud (Iudeea/Iuda cu capitala la Ierusalim).

În anul 722 î.Hr., regatul din nord este cucerit de Imperiul Asirian aflat sub conducerea regelui Sargon al II-lea (722-705 î.Hr.), când are loc și prima deportare a evreilor în Mesopotamia și Media.

Cartea Pildelor lui Solomon cuprinde o culegere de proverbe și considerații pe tema înțelepciunii. Esența proverbelor însemnă pricepere prin învățătură. Proverbele au meritul de a cuprinde toate elementele ce au ca rezultantă comună moralitatea socială și cea individuală, care au ca finalitate înțelepciunea, care se învață și se transmite prin implicare directă.

Altfel spus, cititorul poate să aleagă ce este mai bun și folositor în viață. Cartea arată cum trebuie să fie raporturile dintre părinți și copii, autorități și supuși, stăpâni și slugă, bărbat și femeie, etc. Se dau sfaturi de asemenea împotriva unor păcate ca: incorectitudinea, desfrâul, nesimțirea, mita, mânia ș.a. Se insistă asupra răsplății, celui evlavios îi va merge bine, celui fără de lege îi va merge rău.

Judecata lui Solomon
William Dyce, 1836 (►Sursă imagine)

„Pentru a cunoaște înțelepciunea și învățătura pentru a înțelege spusele adânci, pentru a dezveli învăluirile cuvintelor, pentru a pricepe dreptatea, adevărul și a-i face judecății dreptatea, pentru a le da celor simpli istețime și celor tineri pricepere și cugetare.”(Prov. 1, 2-4)

Înțelepciunea trebuie să fie practică și nu speculativă având la bază teama de Dumnezeu și în final să ducă la moralitatea. Cartea proverbelor își propune să instruiască poporul simplu.

„Începutul înțelepciunii e frica de Dumnezeu, iar cunoașterea e bună pentru toți cei ce o săvârșesc; evlavia față de Dumnezeu e începutul priceperii, iar cei necredincioși defaimă înțelepciunea și învățătura.

Ascultă fiule învățătura tatălui tău și nu lepăda rânduielile maicii tale.” (Pildele/Proverbele lui Solomon 1, 7-8)

Nevoia de stăpânire de sine: beția și lăcomia sunt condamnate.

Beția regelui
Jacob Jordenus, c. 1650 (►Sursă imagine)

„Nu fi bețiv, nici să te întinzi la sfătoșenii și la cumpărături de cărnuri; că tot bețivul și destrăbălatul vor sărăci și tot leneșul va pune pe el haine cârpite și zdrențe.” (Prov. 23, 29)

„Neastâmpărat lucrul este vinul și plină de nemăsură-i beția, dar fiecare nebun se prinde în mreaja lor.” (Prov. 20, 1)

Unele proverbe privesc relațiile dintre părinți și copii sau dau sfaturi pedagogice.

„Fiul înțelept își înveselește tatăl, iar fiul nebun își întristează mama.” (Prov. 3,13-14)

„Copilul isteț e ascultător față de tatăl său, dar cel neascultător se va nimici.” (Prov. 13, 1)

„Cel fără minte își bate joc de învățătura tatălui său, dar cel ce-i păzește porunca e mai înțelept.” (Prov. 15, 5)

„Fiule ascultă-l pe tatăl tău, cel care ți-a dat naștere, și nu te sfii de maica-ta pentru aceea că a îmbătrânit.

Agonisește-ți adevărul și nu vinde înțelepciunea, învățătura și știința.” (Prov. 23, 22-23)

În viața de toate zilele trebuie să fii bun și milostiv.

„Cel ce-și astupă urechile ca să nu-l audă pe cel în neputință va ajunge și el să strige fără ca cineva să-l audă.” (Prov. 21, 13)

Cerșetoarea
Hugues Merle (►Sursă imagine)

„Cel care-l miluiește pe sărac Îl împrumută pe Dumnezeu și după ceea ce dă i se va răsplăti.” (Prov. 19,17)

„Nu te da în lături de la a-i face bine celui lipsit atunci când mâna ta poate să ajute. Nu zice : «Acum du-te mai vino mâine și îți voi da» atunci când tu poți face binele, că nu știi ce va aduce ziua următoare.

Nu unelti lucruri rele împotriva prietenului tău care vine de oriunde și și-a pus în tine nădejdea.” (Prov. 3, 27,29)

Vorba dulce, mult aduce.

„Mânia îi ucide chiar și pe cei înțelepți; un răspuns potolit însă îndepărtează furia, în timp ce un cuvânt aspru o aprinde.” (Prov. 15, 1)

„Omul încet la mânie e mai bun decât cel puternic, iar cel care-și stăpânește firea e mai bun decât cel ce stăpânește o cetate.” (Prov. 16, 34)

Încăierarea sătenilor
Adriaen Brouwer, 1635 (►Sursă imagine)

Fii milostiv chiar și față de dușman.

„Dacă dușmanul tău e flămând, dă-i să mănânce; dacă i-e sete dă-i să bea; că făcând aceasta, cărbuni de foc îi îngrămădești pe cap, iar Domnul te va răsplăti cu bunătăți.” (Prov. 25, 21-22)

Biblia ne învață să fim economi, chibzuiți și că fără de muncă și cinste, nimic nu durează.

„Averea adunată cu fărădelege se va împuțina, dar a celui ce o strânge cu bună-credință se va înmulți.” (Prov. 13,11)

„O casă se zidește cu înțelepciune și prin cunoaștere se întărește. Prin pricepere se umplu cărările cu toată bogăția scumpă și bună.” (Prov. 24,3)

Tot din Biblie, aflăm despre prosperitate, probleme de familie, daruri, spirit de întrajutorare, fapte creștinești care dau un nume bun, o imagine bună și binecuvântare Divină.

„Un nume bun e mai de preț decât bogăția multă, și un dar bun, decât argintul și aurul. Domnul îl binecuvântează pe omul blând și darnic.

Cel care-l miluiește pe sărac, el însuși se va hrăni, căci din pâinea lui i-a dat săracului.

Cel ce dă mită își câștigă biruința și cinste, dar ia sufletul celui ce a primit-o.” (Prov. 22, 1,12)

Îndemnuri la smerenie, dreptate, înfrânare.

„Frica de Dumnezeu este învățătură și înțelepciune, iar răsplata ei e înaltă cinstire.

Mândria merge înaintea nimicirii, iar înaintea căderii, gândul cel rău.

Fagure de miere sunt cuvintele bune și vindecarea sufletului e dulceața lor.” (Prov. 16, 4-26).

Nevoia de puritate morală. Biblia, prin Proverbele atribuite lui Solomon, avertizează continuu împotriva imoralității. Persoanele adultere vor avea de suferit.

„Fiule, ia aminte la înțelepciunea mea, spre cuvintele mele apleacă-ți auzul, ca să-ți păzești cugetul bun; eu din priceperea buzelor îți poruncesc. Nu lua aminte la femeia vicleană; că din buzele femeii desfrânate picură miere care până la o vreme îți îndulcește gâtlejul, dar pe care mai târziu o vei găsi mai amară decât fierea și mai ascuțită decât sabia cu două tăișuri.

Fiule, bea apă din propriile tale vase și din izvorul propriilor tale fântâni. Din izvorul tău să ți se reverse apele și pe ulițele tale să umble; să fie ele doar singura ție avere și nici un străin să nu-ți fie părtaș.

Două corzi la arcul ei
John Pettie, 1882 (►Sursă imagine)

Al tău să fie izvorul apei tale și cu femeia tinereților tale să te veselești, cu ea, căprioară iubitoare, cerboaică plină de haruri, cu ea să-ți petreci și a ta să fie ea socotită în toată vremea; pentru că de iubirea ei înconjurându-te așa te vei înmulți.” (Prov. 5, 1-23)

Îndemn la muncă harnică.

„Mergi la furnică, leneșule! Sârguiește văzându-i deprinderile și fii mai înțelept decât ea! Că aceea fără să lucreze pământul, fără să aibă pe cineva să o îndemne și fără să fie sub oarecare stăpân nu stă o clipă.

Să mergi la albină și vezi cât e de harnică și cât de curat îi este lucrul; Până când, leneșule, vei sta culcat și când te vei scula din somn? (Prov. 6, 6-9)

Imaginea soției vrednice.

„Cine va afla o femeie vrednică? fiindcă una din aceasta e mai prețioasă decât nestematele. Inima bărbatului ei are încredere în dânsa; una ca aceasta nu va lipsi de bune dobândiri, căci ea lucrează toată viața spre binele bărbatului. Adunând lână și in, ea cu mâinile le face de folos.

Ea e ca o corabie neguțătorind de departe, așa își agonisește traiul. Și se scoală de-noapte și le dă casnicilor de mâncare și slujnicelor de lucru. Își strânge cingătoarea de mijloc și brațul și-l întărește pentru lucru. … Bărbatul ei devine om de cinste în cetate când stă în adunare cu bătrânii ținutului.” (Prov. 31, 10-23) (***-1994; ***-2001).

Torcătoarea
William Adolphe Bouguereau (►Sursă imagine)

IV.4. Eccleziastul

Cuprins ↑

Eccleziastul este cel ce vorbește în fața unei adunări, predicatorul, propovăduitorul. Ideea care străbate cartea atribuită lui Solomon, este aceea că totul în lume este deșertăciune, adevărata fericire neputându-se afla nici în plăceri, nici în bogăție sau glorie, ci doar în frica de Dumnezeu și în vremea învățăturilor sale.

În lb. greacă, ecclesia însemnă adunare populară, for suprem în democrație, devenind mai târziu adunare de credincioși, Biserica.

Există o vreme pentru fiecare lucru și faptă.

„Pentru orice lucru este o clipă prielnică și o vreme pentru orice mișcare de sub cer:

o vreme este să te naști și o vreme e să mori, o vreme este să sădești și o vreme să smulgi ce-ai sădit, o vreme este să ucizi și o vreme este să vindeci, o vreme este să dărâmi și o vreme să zidești;

o vreme este să te tângui și o vreme este să joci;

o vreme este să azvârli pietre și o vreme să strângi pietre, o vreme este să îmbrățișezi și o vreme să fugi de îmbrățișare;

o vreme este să cauți și o vreme este să pierzi, o vreme este să păstrezi și o vreme este să arunci;

o vreme este să deșiri și o vreme este să coși, o vreme este să taci și o vreme să vorbești; o vreme este să iubești și o vreme să urăști, o vreme este pentru război și o vreme pentru pace.” (Eccl. 3, 1-8)

Îngerul Morții
Horace Vernet, 1851 (►Sursă imagine)

…o vreme este să te naști și o vreme e să mori…

În nota dominantă a cărții Eccleziastul, aflăm dacă banii aduc sau nu fericire. Bogățiile sunt deșertăciune, mai bine bucură-te de viață.

„Cei ce iubește argintul nu se va sătura de argint, iar cel ce iubește bogăția nu se va bucura de roadele ei; și aceasta-i tot deșertăciune…

Există o boală pe care eu am văzut-o sub soare: bogatul care-și păzește bogăția spre răul său; o astfel de bogăție se pierde într-o nevoință proastă, iar fiul pe care l-a născut nu are nimic în mână.

Precum a ieșit el, gol din pântecele maicii sale, așa se va întoarce, precum a și venit, și din osteneala lui nu va primi nimic pe care să-l ducă în mână” (Eccl. 5, 9-15.)

Bătrân cu monede de aur
Christie James Elde (►Sursă imagine)

IV.5. Cântarea cântărilor

Cuprins ↑

Cântarea Cântărilor este un poem ce slăvește dragostea dintre bărbat și femeie, al cărei final este nunta, dar care poate fi interpretat și ca poem al iubirii dintre Dumnezeu și credincioși.

Esența cărții este fericirea prin unire. Tema Cărții dezvoltă povestea unei tinere logodită cu un țăran din satul său și dusă în haremul lui Solomon. Aceasta rămâne credincioasă logodnicului său, căruia îi este redată. Natura și iubirea sunt într-o strânsă armonie, încât iubirea capătă aură de sfințenie. Datorită calităților sale estetice deosebite, Cântarea Cântărilor este una din capodoperele literare ale omenirii

Meritul păstrării poemului Cântarea Cântărilor în cărțile canonice ale Vechiului Testament (cărți sfinte) revine talmudistului Akiba (50-132). El a considerat că această operă „este mai presus decât toate celelalte cărți ale Scrierilor, din punct de vedere al conținutului ei sfânt” deoarece eroina cărții, Sulamita, ar întruchipa poporul iudeu, care cu patimă îl caută pe Iahve și recunoscându-și greșelile se întoarce către dânsul (M.S. Belenki-1982; R. Ciobanu-2007).

„Ți-i rotunjimea coapselor asemeni unor lănțuguri meșterite în aur; buricul tău e o cupă arcuită, din care nu lipsește vinul dres;

căpiță-ți este pântecul, de grâu, cu crinii prinși în horă împrejuru-i, și gemeni doi sunt sânii tăi, doi pui de căprioară;

grumazul tău e ca un turn de fildeș și iezere ți-s ochii, din Heșbon, în preajma porții cu mulțimi de fete;

iar nările-s din turnul de Liban adulmecând veghere spre Damasc; semeț precum Carmelul ți-este capul;

cosițele, pe el, ca o porfiră păzind în ea un rege înlănțuit” (Cânt. 7, 2-5).

Poarta zorilor
Herbert James Draper (►Sursă imagine)

Cine-i aceasta oare
ce se iveşte lin ca aurora,
frumoasă precum Luna,
aleasă precum Soarele
şi de temut ca oştile sub flamuri?
(Cânt. 6, 10)

Poemul se încheie cu apoteoza iubirii spiritualizate.

„Că tare precum Moartea e Iubirea și crudă precum Iadul e Ardoarea: i-s aripile ca de foc, cărbuni aprinși sunt flăcările ei. Apele mari iubirea nu o pot stinge, nici râurile nu vor putea să o înece.”

V. CĂRȚILE PROFETICE

Cuprins ↑

Dacă deschidem dicționarul limbii române, găsim că noțiunea de profet/proroc este o persoană considerată trimis al lui Dumnezeu pe pământ și capabilă să intuiască apariția, desfășurarea sau deznodământul unor evenimente din viitor (***-1983).

În accepțiune iudaică profetul este un erou al timpului său menit să zguduie și să trezească conștiințele adormite.

Cărțile profetice sunt cărți care prevăd pedepse ce se vor abate asupra poporului israelit din cauza păcatului și îndeamnă pe evreii din fiecare generație la credință și curățenie spirituală.

Profeții insistă pe morala înaltă, pe înfăptuirea binelui, pe dreptate, cinste și pace universală. Ei au fost primii în istoria doctrinelor politico-religioase care au formulat principii bazate pe morală. Învățăturile profeților pun accentul pe căutarea lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă, în gândirea lor, a căuta binele, dreptatea, omenia, echitatea socială.

În Vechiul Testament se cunosc mari proroci care și-au lăsat profețiile scrise: Moise, David, Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel și alți doisprezece. Au fost profeți, precum Ilie, care nu și-au scris profețiile, dar a căror amintire s-a păstrat datorită faptelor lor deosebite. Întâiul profet din Noul Testament este Sfântul Ioan Botezătorul, care a vestit venirea lui Iisus Hristos. Iisus însuși s-a manifestat ca profet.

Despărțirea statului în două, Israel în nord și Iudeea în sud, sa dovedit una din marile tragedii ale poporului evreu. Slăbit, statul Israel nu s-a putut apăra eficient împotriva influențelor și atacurilor statelor vecine: Fenicia și Damasc. Cultura acestor popoare prinde în Israel rădăcini, se părea că Iahvismul e condamnat la dispariție.

Războaiele permanente, luptele interne, fricțiunile religioase, presiunea obligațiilor fiscale către stat, sărăcia crescândă de la o zi la alta, dobânzile exorbitante ale cămătarilor, măsura și cântarul fals din comerț, justiția nedreaptă și coruptă, înmulțesc lacrimile de durere ale poporului evreu.

Împotriva stării generale de decadență a statului vor reacționa profeții (au existat și profetese, Debora). Aceștia proveneau din toate categoriile sociale. Amos era un simplu păstor din Iudeea, în schimb Isaia era un aristocrat, un om de stat, un personaj influent la curtea regelui.

După activitatea și misiunea lor profeții se împart în două grupe: profeții vechi – Samuel, Gaad, Natan, Azaria, Iehu, ș.a. și profeții noi, numiți și profeții mici – Oseia, Amos, Avdie, Iona, Miheia, Naum, Avacum, Agheu, Maleahu.

Profeții s-au străduit să pună la baza vieții sociale și individuale, ideea de dreptate socială ca regulă, dispoziție obligatorie, fixată prin lege sau prin folosință, comportare morală.

Cel drept este definit de profeți ca acel om care „face judecată și dreptate … care nu asuprește pe nimeni, care dă înapoi datornicului zălogul, care dă din pâinea sa celui flămând și învelește cu haina sa pe cel gol; care nu împrumută cu dobândă și nu ia camătă, care-și abate mâna de la nelegiuiri. Omul acela este drept și va trăi negreșit – zice Domnul.” (P. Semen-1993; ***-2001)

V.1. Cartea Profetului Isaia

Cuprins ↑

Profetul Isaia a trăit în secolul VIII î.Hr. La început, Isaia critica mai ales situația socială și morală în două regate, Iuda și Israel. Anunța că judecata lui Dumnezeu nu va cruța pe nimeni (2,12-17); rugăciunile sunt zadarnice atâta timp cât săracii sunt năpăstuiți (1,15-17). Profetul prevestește „ziua lui Iahve” când Domnul va judeca lumea: „Se vor ruina țarinile și viile, vor crește spinii și ciulinii în cetate”. (V. Pal. 1997)

Viața socială și individuală are la bază ideea de dreptate ca regulă de morală.

„Cel ce umblă întru dreptate grăiește drept urând fărădelegea și nedreptatea, ferindu-și mâinile de mită, astupându-și urechile ca să nu audă judecata sângelui, închizându-și ochii ca să nu vadă nedreptatea; acesta va locui într-o peșteră înaltă de piatră tare; pâine i se va da și apă de băut.” (Is. 33, 15-16)

„Lăsați-vă de răutăți! Învățați-vă să faceți binele, căutați dreptatea, scăpați-l pe cel năpăstuit, dați-i dreptate orfanului, apărați dreptatea văduvei.” (Is. 1,17)

Temperanța
Edward Edmondson 1861 (►Sursă imagine)

Vai de cei ce dis-de-dimineață aleargă după băuturi îmbătătoare; vai de cei ce până târziu seara se înfierbântă cu vin!

La profetul Isaia găsim fundamentată ideea solidarității umane, a fraternității în fața primejdiilor, a foametei, a frigului, a setei.

„…zice Domnul, tu dezleagă orice legătură a nedreptății, dezleagă nodurile cu silnicie înnodate, lasă-i liberi pe cei striviți în legături și rupe toate înscrisurile cu socoteli nedrepte.

Frânge pâinea pentru cel flămând și adu-i în casă ta pe cei săraci fără adăpost; dacă vezi pe cineva gol, îmbracă-l și nu-i trece cu vederea pe cei de un neam cu tine. Atunci lumina ta se va deschide ca o dimineață și sănătatea ta curând va răsări și dreptatea ta îți va merge înainte și slava lui dumnezeu te va înconjura.” (Is. 58, 6-8)

V.2. Cartea Profetului Ieremia

Cuprins ↑

Originar dintr-o familie de preoți din Antot, Ieremia nu s-a sfiit să-l atace pe regele Ioachim, care se purta ca un despot. Cu opt ani înainte, încă sub domnia regelui Ioiachim, profetul Ieremia prorocise captivitatea babilonică a poporului evreu (25, 11), care avea să dureze 70 de ani, calculată de la anul 597 î.Hr. când a avut loc prima deportare în Babilon. Împlinirea profețiilor pe care le-a văzut însuși Ieremia ca supraviețuitor s-a materializat în captivitatea regelui Zedechia căderea și apoi distrugerea Ierusalimului și a doua deportare în anul 587/586 î.Hr. în Babilon, arderea și distrugerea Marelui Templu.

Viziunea profetului Iezechiel
Rafael c. 1518 (►Sursă imagine)

„Şi în mijloc, ca o asemănare de patru făpturi vii; e şi aceasta era înfăţişarea lor: asemănare de om le era pe deasupra.

Şi fiecare avea patru feţe, şi fiecare avea câte patru aripi….

Iar asemănarea feţelor lor: o faţă de om, o faţă de leu la dreapta celor patru, o faţă de viţel la stânga celor patru şi o faţă de vultur la toate cele patru.” (Iez. 1, 5-10)

V.3. Cartea Profetului Iezechiel

Cuprins ↑

La Babilon, unde a sosit cu primul grup de deportați în anul 597 î.Hr., și-a exercitat misiunea ultimul mare profet Iezechiel. După căderea Ierusalimului profetul predică speranța răscumpărării lui Israel. În extaz, vede un câmp plin de oase; atinse de duh, scheletele „au înviat și mulțime mare de oameni au stat pe picioare” (37, 1-14), prefigurând învierea de la sfârșitul veacurilor.

V.4. Cartea Profetului Daniel

Cuprins ↑

Profetul Daniel „vede” în profețiile sale viitorul statelor lumii antice și face preziceri în legătură cu lupta pentru hegemonie a marilor dinastii, din vremea lui și până la „timpul sfârșitului”.

Vom prezenta succint doar cele patru viziuni privitoare la marile state puternice ale lumii.

Viziunea despre statuia înspăimântătoare, al cărei cap de aur reprezintă dinastia regilor babilonieni, după care se ridică alte trei regate. Aceste regate sunt distruse, în afara de „împărăția lui Dumnezeu”.
Urmează apoi viziunile personale ale lui Daniel, prima fiind cea privitoare la 4 fiare care reprezentau „patru împărați”.
Este prezentă viziunea despre berbec (Medo-Persia), despre țap (Grecia) și despre cornul cel mic.
În final, avem viziunea despre regele sudului și despre regele nordului.

Profetul descrie în mod exact rivalitatea dintre partea egipteană și cea seleucidă a imperiului grec după moartea lui Alexandru cel Mare în anul 323 î.Hr.

V.5. Cartea Profetului Osea

Cuprins ↑

Profetul Osea predică în regatul din nord (Israel), folosind simbolismul conjugal pentru a descrie legătura cu Dumnezeu.

Pentru că oamenii nu știu cum să-și administreze banii, iau decizii financiare greșite, care duc la rezultate de multe ori dureroase pentru ei și familiile lor.

„De vreme ce tu ai lepădat cunoașterea, și Eu te voi lepăda pe tine … și îi voi uita pe fiii tăi” (Os. 4, 6).

Profeții au arătat că urmărirea dreptății și a binelui sunt plăcute lui Dumnezeu.

„Sămânța semănați-o spre dreptate, culegeți spre rodire de viață! Cu lumina cunoștinței luminați-vă! Pe Domnul căutați-L, până când vă vor veni rodirile dreptății!” (Os. 10, 12).

V.6. Cartea Profetului Amos

Cuprins ↑

Profetul Amos a predicat la Biserica din Bethel, localitate situată la 19 km nord de Ierusalim, în timpul regelui Ieroboam al IIlea (sec. VIII î.Hr.).

El a anunțat că popoarele, mai ales cele din Regatul lui Israel și Regatul lui Iuda, care au păcătuit prin imoralitate, nedreptate socială, infidelitate religioasă vor fi judecate de Dumnezeu.

„Așa grăiește Domnul: pentru cele trei păcate ale lui Israel și pentru cele patru Eu nu-i voi face să-și revină, de vreme ce pe omul drept ei l-au vândut pentru argint și pe sărman pentru sandale, să calce astfel pe țărână și pe săraci să-i bată în cap cu pumnii; … și fiul și tatăl au intrat la una și aceeași desfrânată ca să pângărească numele Dumnezeului lor.” (Am. 2, 6-7)

Profetul Amos declară că nu pioșenia exterioară, ci perfecțiunea morală este conținutul adevărat al religiei.

Piață la lumina lumânării
Petrus Van Schendel, c. 1865 (►Sursă imagine)

„Când oare se va trece luna nouă, ca să putem să vindem şi sâmbăta ca să deschidem vistieria, să facem noi ocaua mică, să facem greutatea şi mai grea şi cumpăna s-o facem strâmbă?

Pe cei săraci să-i cumpărăm cu-argint, pe cel lipsit, cu-ncălţăminte, şi din negoţ să facem doar câştig.” (Amos 8, 5-6)

V.7. Profetul Ilie

Cuprins ↑

Profetul Ilie își face apariția în regatul din nord (Israel/Samaria), sub regii Ahab și Ahazia (874-850 î.Hr.). El se ridică împotriva politicii lui Ahab, care voia să-i integreze pe israeliți și pe canaaniți acordându-le drepturi egale. Ilie îl proclamă pe Iahve ca Dumnezeu unic în Israel.

A pedepsit preoții închinători la idoli, coborând asupra lor foc din cer. Avea puteri de a opri sau a elibera ploile. Numele său provine din lb. ebraică, Eliahul cu semnificația „Iahve este Dumnezeu”.

„Atunci profetul Ilie s-a ridicat ca un foc, iar cuvântul său ardea ca o flacără.

Prin el a venit peste ei foamete şi prin râvna lui s-au împuţinat.

Prin cuvântul Domnului a închis cerul şi tot aşa, de trei ori, a coborât foc.” (Eccl., 8, 1-3) (Il. P.Semen-1993; V.Pal-1997; ***-2001).

Proorocul Ilie ridicat la cer în carul de foc
Angeli Giuseppe c.1845 (►Sursă imagine)

„…cel ce ai fost luat într-un vârtej de foc, într-un car cu cai înflăcărați;

cel ce-ai fost rânduit să mustri-n vremuri [viitoare], ca să domolești mânia înainte ca ea să izbucnească, să întorci inima părintelui spre fiu…” (Sir. 48, 9-10)

VI. CĂRȚILE NECANONICE

Cuprins ↑

Vechiul Testament, pe lângă cele 35 cărți canonice (de inspirație divină, sfinte), mai cuprinde încă 14, numite necanonice, ele oferind lectura unor texte folositoare și plăcute, dar fără ca acestea să constituie izvoare de credință. În studiul nostru, ne vom opri doar asupra Cărții înțelepciunii lui Solomon și Cartea înțelepciunii lui Sirah.

VI.1. Cartea înțelepciunii lui Solomon

Cuprins ↑

Principala temă, înțelepciunea în viața omului, originea, natura și lucrarea ei în relația cu istoria și Dumnezeu.

Nu pot ajunge la înțelepciune decât cei care au suflet curat și nu se lasă stăpâniți de păcat. Dumnezeu îl cunoaște pe om și pedepsește nedreptatea, minciuna, ura, calomnia și toate cele ce definesc lipsa de caracter. Fără înțelepciunea adevărată nu poate exista dreptatea. Dreptatea este nemuritoare, iar nedreptatea aduce moartea.

„Iubiți dreptatea voi ce judecați pământul, gânduri drepte să aveți despre Domnul și căutați-L cu inima smerită, că El Se lasă aflat de cei ce nu-L ispitesc … Înțelepciunea nu intră în sufletul viclean și nu sălășluiește în trupul supus păcatului.

Căci Duhul Sfânt, învățătorul, fuge de vicleșug, se retrage din fața cugetelor nemintoase și se supără când nelegiuirea se apropie. Înțelepciunea e un duh al iubirii de oameni, dar nu-l lasă nepedepsit pe cel ce defaimă prin vorbele sale…” (Sol. 1, 1-6).

Ce se întâmplă cu cei drepți.

„Sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și nici un chin nu le va atinge.” (3, 1)

Înțelepciunea vine în întâmpinare omului hotărât să o găsească, prin muncă și har o va afla.

Nec mergitur^* sau Adevărul iese din fântână
Édouard Debat-Ponsan, 1898 (►Sursă imagine)
^* lat. – nu se scufundă

„Înțelepciunea este întru tot strălucitoare și nu se ofilește; cu ușurință-o văd acei ce o iubesc, iar cei ce-o caută, o află. Acelor ce-o doresc le iese înainte și ea se-arată prima. Acela ce-o caută din zori nu se va osteni: și-o va afla la poartă.

Să o ai în gând înseamnă desăvârșirea minții, să o ai în veghe, grabnic vei fi lipsit de griji. Pe cei care-i sunt vrednici îi cată pretutindeni și pe cărări le iese înainte cu un surâs și în orice gând ea merge cu un pas în fața lor” (Sol. 6, 13-17).

„Vai celor ce-arată dispreţ înţelepciunii, precum şi-nvăţăturii:

nădejdea li-i deşartă, ostenelile, zadarnice, lucrările, netrebnice.” (Sol. 3, 11)

VI.2. Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah

Cuprins ↑

Autorul pare a fi un om în vârstă, cu multă experiență și cu talent didactic. Cartea a fost binecunoscută unor cărturari români: Neculce, Antim Ivireanul, Dimitrie Cantemir.

Ca îndatoriri morale aflăm:

Despre izvorul înțelepciunii.

„Toată înțelepciunea e de la Domnul și cu El este în veac. Nisipul mării, stropii de ploaie, zilele veșniciei, cine le numără? Înălțimea cerului, întinderea pământului, genunea și înțelepciunea, cine le poate cerceta?

Va fi înțelept sau nerod?
John Byam Liston Shaw (►Sursă imagine)

Înțelepciunea a fost zidită înainte de toate, iar priceperea minții vine din adâncul vremii. Izvorul înțelepciunii e cuvântul lui Dumnezeu întru cel înalte, iar căile ei sunt porunci veșnice. Rădăcina înțelepciunii, cui i s-a descoperit? Izvoarele ei cine le cunoaște? știința înțelepciunii, cui i s-a dat pe față iar marea ei școală a vieții, cine o va pricepe? (Sir. 1, 1-9).

Nebunia omului care crede că averea este totul în lumea asta și nesocotește dreptatea lui Dumnezeu.

Ale pământului
Evelyn De Morgan (►Sursă imagine)

„Nu-ți pune nădejdea în avuțiile tale și să nu zici: «Am destule». Nu lăsa dorința și tăria să te împingă a umbla după poftele inimii tale. Să nu zici: «Cine-mi va cere socoteală pentru ce fac?», căci Domnul nu va întârzia să te pedepsească. Să nu zici: «Am păcătuit; și? ce mi s-a întâmplat?», căci domnul e îndelung-răbdător”. Nu fi atât de încrezător în iertare încât să îndeși păcat peste păcat”
(Sir. 5, 1-5).

Datoria față de părinți, smerenia, milostenia, despre mândrie.

„Nu dispreţui vorba celor bătrâni, că şi ei au învăţat de la părinţii lor. Că de la ei vei învăţa înţelepciunea şi îndemânarea de a da răspuns bun la nevoie.”

Bătrânul și nepotul
Domenico Ghirlandaio, 1490 (►Sursă imagine)

„Fiule, ajută-l pe tatăl tău în bătrânețea lui și nu-l întrista atât cât trăiește. Chiar dacă înțelegerea îi slăbește, fii îngăduitor și nu-l disprețui când tu ești în putere. Căci alinarea dăruită părintelui nu va fi uitată și, în ciuda păcatelor tale, te va întări…

Fiule, fă-ți treburile cu modestie și vei fi iubit de omul plăcut Domnului. Cu cât ești mai mare, cu atât fă-te mic și vei afla har în fața Domnului, căci mulți sunt oameni mari și slăviți, dar numai celor smeriți li se descoperă tainele; căci mare e puterea Domnului…

Fă-te iubit adunării și în fața omului mare înclină-ți capul. Spre cel sărac apleacă-ți urechea și cu dulceață dă-i binețe.” (Sir. 4, 9)

„Milostenia e ispășirea păcatelor. Cel ce răsplătește binefacerea se gândește la ce va veni și în clipa căderii sale va afla sprijin”.

Micile cerșetoare
William Adolphe Bouguereau, 1890

„Fiule, pe cel sărac să nu-l lipsești de hrană și ochii celui sărman nu-i face să aștepte. Nu întrista sufletul celui flămând și nu-l zgândări pe omul aflat la necaz. … De la cel lipsit nu-ți întoarce ochii și nu-i da nimănui prilejul să te blesteme.” (Sir. 3, 12-30)

Purtarea înțeleaptă față de oameni.

Dentistul
Theodor Rombouts (►Sursă imagine)

„Doctorului, pentru slujba lui, dă-i cinstirea ce i se cuvine, căci, şi pe el, Domnul l-a făcut.” ( Sir. 38,1)

„Nu te lupta cu cel puternic ca nu cumva să cazi în mâinile lui. Nu te certa cu omul bogat ca nu cumva să fie mai greu decât tine, căci aurul pe mulți i-a nimicit și a încovoiat inimile regilor

Nu da împrumut omului celui mai tare decât tine; şi de-l vei împrumuta, socoteşte împrumutul ca pierdut.

Nu glumi cu omul prost crescut ca nu cumva să-ți vezi străbunii ocărâți. Nu-l disprețui pe omul înaintat în vârstă, căci s-ar putea ca și noi să îmbătrânim…

Nu disprețui rostirile înțelepților, ci deprinde-te cu proverbele lor; căci de la ei îți vei însuși învățătura și iscusința de a-i sluji pe cei mari.” (Sir. 8, 1-19)

Despre stăpânirea de sine.

„În vorbă este și cinste, și batjocură, și limba omului îi este căderea. Fii statornic în simţirea ta şi să nu ai decât o singură vorbă.

Fii grabnic în a asculta şi zăbavnic în a da răspunsul.

Dacă ştii ceva, răspunde-i aproapelui tău, iar dacă nu, pune-ţi mâna peste gură.” (Sir. 5, 13)

Cuvântul să fie cinstit și echilibrat.

„Nu vântura la orice vânt și nu umbla pe orice cale (pe asta o face păcătosul cu vorba în doi peri). Fii statornic în gândirea ta și să nu ai decât o singură vorbă. Fii grabnic în a asculta și zăbavnic în a da răspunsul. Dacă știi ceva, răspunde-i aproapelui tău, iar dacă nu, pune-ți mâna peste gură.” (Sir. 5, 9-12)

Despre prietenia adevărată și cea falsă

„Vorba dulce înmulțește prietenii, limba plăcută sporește răspunsurile plăcute. Multe să-ți fie legăturile cu oamenii, dar, ca sfetnici, unul dintr-o mie. Dacă vrei să-ți faci un prieten, pune-l mai întâi la încercare și nu te grăbi să i te destăinui; căci îți e prieten atât cât îi este lui bine…

Ferește-te de dușmani și păzește-te de prieteni. Un prieten credincios e un sprijin puternic: cine l-a găsit, a găsit o comoară.” (Sir. 6, 5-16), (***-2001)

Alegoria Vechiului și Noului Testament
Hans Holbein cel Tânăr (►Sursă imagine)

De la stânga sus: Moise primind Legile, Adam, Eva, Șarpele și Pomul cunoașterii, Moartea, Profetul Ilie, Omul, Ioan Botezătorul, Victoria asupra Morții, Iisus Hristos Mielul lui Dumnezeu, Iisus răstignit și Fecioara Maria în rugăciune.

Blog realizat de Gabriel Folescu
(gabriel.folescu@outlook.com)

Un comentariu:

Unknown17 aprilie 2020 la 14:47
Expresia *înțelegere a mesajului biblic prin dimensiune laică* este o expresie incorecta, atat din punct de vedere teologic, cat si din perspectiva Istoriei religiilor. A se vedea lucrarile de hermeneutica biblica ale Parintelui Dumitru Staniloae si volumele lui Mircea Eliade.Mult succes!
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri

Adăugați un comentariu

Aurel Cordaș

Morala și înțelepciunea biblică la întâlnire cu arta - Vechiul Testament

Cuvânt de întâmpinare

I. Despre morală, înțelepciune și Biblie

II. VECHIUL TESTAMENT

II.1. Geneza (Facerea)

II.2. Ieșire (Exodul)

II.3. Leviticul

II.4. Numeri (Numerele)

II.5. Deuterolnu (A Doua Lege)

III. CĂRȚILE ISTORICE

III.1. Cartea lui Iosua Navi

III.2. Cartea judecătorilor

III.3. Cartea Rut

III.4. Cartea Regilor (I, II, III, IV)

III.5. Cronicele I și a II-a (Paralipomena I și a II-a)

III.6. Cartea lui Ezdra/Ezra

III.7. Cartea lui Neemia

III.8. Cartea Esterei

IV. CĂRȚILE POETICO-DIDACTICE

IV.1. Cartea lui Iov

IV.2. Psalmii

IV.3. Pildele/Proverbele lui Solomon

IV.4. Eccleziastul

IV.5. Cântarea cântărilor

V. CĂRȚILE PROFETICE

V.1. Cartea Profetului Isaia

V.2. Cartea Profetului Ieremia

V.3. Cartea Profetului Iezechiel

V.4. Cartea Profetului Daniel

V.5. Cartea Profetului Osea

V.6. Cartea Profetului Amos

V.7. Profetul Ilie

VI. CĂRȚILE NECANONICE

VI.1. Cartea înțelepciunii lui Solomon

VI.2. Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah

Un comentariu: