Datoria Domnilor, datoria stăpânilor, a celor ce stăpânesc ţara, propovăduiesc noroadele, este de a lua seama, de a cerceta lucrurile trecute, cum s-au purtat, cum s-au chivernisit şi care şi ce sfârşit au avut, căci din cele trecute pot lua lumină cele viitoare.

C. Racoviţă, Domnul Moldovei, 1765

Obiectul prezentelor scrieri de tipul „economie pentru toţi“, sau „economie de catedră“ încearcă cu ajutorul literaturii şi presei de specialitate să expliciteze modul de funcţionare a mecanismelor economico-financiare, a fenomenelor, a legităţilor şi categoriilor economice, în condiţiile prezente ale economiei de piaţă, în care viaţa economică este globalizată iar mecanismele monetare şi de credit joacă un rol complex şi, uneori, greu de înţeles. În acelaşi timp se vrea o invitaţie la „călătorie“ în zona fără graniţe a economicului, în scopul realizării cunoaşterii.

Cunoaşterea, învăţarea raţională, cu judecată, se zice că îl apropie pe om de realitatea materială a existenţei. Cunoaşterea nemijlocită a realităţii prin observare directă nu necesită studii de specialitate, ci o oarecare determinare, în dorinţa de a înţelege „misterele“ lumii economice şi de a le pune în practică, în acţiune.

Altfel spus, oamenii doresc să înţeleagă ce le spune guvernul mai ales înainte de alegeri, ce le spune bancherul înaintea acordării unui credit cu multe comisioane mascate şi dobânzi oneroase, ce le spun toţi ceilalţi reprezentanţi ai Statului care le iau banii, cu legea de partea lor, deoarece în viaţa de zi cu zi, ei trăiesc în lumea categoriilor economice cum ar fi: salarii, preţuri, credite bancare, dobânzi, taxe, impozite, investiţii, tranzacţii de titluri de valori (acţiuni, obligaţiuni etc.), dividende, profituri etc. Adam Smith spunea că „prima lege a economiei este legea intereselor“.

Adam Smith (►Sursă imagine)

Una din definiţiile libertăţii ar fi „posibilitatea de acţiune conştientă (după propria voinţă sau dorinţă, în cunoştinţă de cauză) a oamenilor în condiţiile cunoaşterii, şi stăpânirii prin acţiune, prin practică, a legilor de dezvoltare a realităţii obiective şi subiective“. Libertatea economică este importantă deoarece a fost, este, şi va fi o condiţie fundamentală a creşterii bogăţiei unei ţări, a forţei economice şi spirituale. Oameni bogaţi, ţară bogată. Libertatea economică este numitorul comun al libertăţii patrimoniale (,,totalitate a drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică, adică ce pot fi exprimate în bani, precum şi la bunurile la care se referă aceste drepturi care aparţin unei persoane fizice sau juridice“), a libertăţii profesionale, contractuale, de concurenţă etc.

Altfel spus, informaţia înseamnă putere, şi astfel în deciziile noastre economico-financiare, poate, vom reuşi, prin cunoaştere să găsim optimul, adică soluţia cea mai bună pentru noi.

Pentru a încerca să atingem obiectivul scrierilor, cunoaşterea, învăţarea, vom încerca împreună cu cititorul un scurt periplu prin lumea istoriei banilor, a băncilor, a cecului, a crizelor economice. Se spune că puţină istorie economică ne-ar face mai înţelepţi.

Părăsind istoria economică, vom continua călătoria în zona trecutului apropiat şi prezentului economic unde vom încerca să înţelegem de ce a fost necesară tranziţia la economia de piaţă în România, implicit privatizarea, de ce a fost necesară reforma în economie. În ce constă importanţa modului de interacţionare cu Statul a economiei? În continuare vom vedea importanţa conceptului de economie socială de piaţă. Călătorim uimiţi prin universul „misterios“ al producerii de mijloace băneşti suplimentare prin intermediul creditului şi prin emisiunea de acţiuni sau de împrumuturi băneşti prin vânzare de obligaţiuni la care se adaugă modul de tranzacţionare a titlurilor de valoare pe piaţa bursieră (piaţa financiară secundară). Piaţa financiară (a capitalurilor) funcţionează în legătură cu piaţa de bunuri, cu piaţa muncii, cu piaţa monetară.

Ne vom apropia de sfârşitul scurtului nostru periplu economic încercând să înţelegem despre influenţa unor factori economici şi factori ce nu ţin de economie, ci, poate, de cauze psihologice care pot declanşa criza bursei de valori, criză care precede şi se leagă de criza economică-financiară. Spre final aflăm câte ceva din comerţul exterior al României, balanţa de plăţi externe şi conţinutul ei simplificat şi alţi indicatori care reflectă echilibru macroeconomic, bineînţeles, dacă acesta există.

Din cele mai vechi timpuri, viaţa banilor s-a întrepătruns cu viaţa economică, socială, politică etc. Punctul de plecare a banilor îl constituie schimbul. Adică diviziunea muncii a generat apariţia banilor-marfă, mai întâi vitele, pieile, blănurile, metalele, ulterior metalele preţioase, în special aurul, perioadă reflectată de banii-monedă.

În epoca modernă (începând cu secolul XVII) banii monedă au fost înlocuiţi cu banii de hârtie care nu mai au valoare proprie (valoare intrinsecă), dar pot măsura valoarea celorlalte bunuri şi servicii.

În perioada interbelică Anglia administrează sistemul financiar internaţional, lira sterlină şi Banca Angliei, reglând ratele dobânzilor la împrumuturi în întreaga piaţă internaţională.

În anul 1944 la Bretton-Woods în SUA, dolarul consolidat după cel de al Doilea Război Mondial, devine monedă internaţională. Convertibilitatea în aur a dolarului, se păstrează până în anul 1971, după care F.M.I. adoptă „coşul monetar“ a 16 monede naţionale, convertibile între ele. Treptat monedele naţionale, inclusiv cele ale fostelor ţări socialiste, au devenit convertibile faţă de dolar. (G. Macovei – Fundamentele gândirii economice, Editura I. Ionescu de la Brad, Iaşi, 1999).

Cu timpul datorită complexităţii vieţii economice banii de hârtie îşi continuă evoluţia spre abstract, virtual, apărând moneda de cont (banii scripturali). Aceştia reprezintă disponibilităţi aflate în conturi bancare etc. şi circulă între conturi cu ajutorul viramentelor şi cecului. Formele banilor în economia de piaţă sunt diverse: banii de credit, banii scripturali, bani metalici, bani electronici etc.

Apariţia şi răspândirea monedei metalice a favorizat dezvoltarea comerţului, implicit şi apariţia băncilor. Când este vorba de comerţ bancar, de efectuarea de împrumuturi etc., este necesară încrederea. Din adâncurile istoriei, pentru a te bucura de încredere se făcea trimitere la religie, credinţă.

Activitatea bancară a început prin a fi activitatea marilor preoţi ai templelor. În Orientul Antic şi nu numai, templele erau singurele locuri considerate potrivite pentru depozitarea monedei-marfă şi efectuarea unor schimburi. Băncile au evoluat în funcţie de etapele istorice ale dezvoltării producţiei, comerţului şi implicit ale societăţii omeneşti.

Creditul ca relaţie economico-bănească ce se stabileşte între creditor şi debitor este delimitat în timp de două momente: acordare şi rambursare, la mijloc fiind prezentă ideea de încredere. El este vechi de când există producţia de mărfuri, însă „dezvoltarea lui a început cu sec. al XIII-lea, datorându-se târgurilor care erau creatoare de credite.“ (A. Broudel, Jocurile schimbului). Formele creditului sunt diverse: credit bancar, credit comercial sau credit de consum, credit public etc.

Creditul (Băncile) şi Bursa de Valori sunt esenţiale pentru ca acţiunea de economisire să se materializeze, să acţioneze şi să se multiplice prin investiţii. Mai clar exprimat, prin intermediul băncilor se concentrează, se adună disponibilităţile băneşti ale populaţiei (economiile, ca excedent peste cheltuielile de consum, ce sunt folosite pentru investiţii), urmând a fi folosite drept împrumuturi pentru necesităţile temporare ale altor investitori. Prin funcţia de emisiune se realizează mărirea, lărgirea creditului pe o cale specială, legală, dar plină de riscuri, în condiţii restrictive, de crearea de mijloace băneşti suplimentare necesare într-o economie dinamică.

Bursa de valori, prin operaţiuni speculative atrage importante capitaluri, resurse băneşti necesare finanţării activităţii economice. În plus, aceste burse de valori „dirijează“ fluxul fondurilor nou acumulate, create, spre ramurile productive cele mai eficiente.

Pentru a păstra o continuitate, o logică, în prezentarea evolutivă a formelor de plată ne întoarcem în istorie şi aflăm că apariţia plăţilor fără numerar a avut loc din cele mai vechi timpuri. În lunga şi permanenta evoluţie a monedei, formele monetare se succed şi se completează, îndeplinind simultan mai multe funcţii economice (măsoară activităţile economice, mijloc de schimb, mijloc de plată, simbol al avuţiei).

Dezvoltarea producţiei de mărfuri şi a schimbului a fost restricţionată de insuficienţa producţiei de metale preţioase, fapt ce a dus la necesitatea apariţiei unor instrumente de credit. Plăţile pe seama depozitelor bancare, adică plăţile fără numerar, prezentau şi prezintă avantaje deoarece micşorează, dacă nu înlătură, diversele riscuri pe care le implică transportul. Deci cecul îşi are originile în sistemul bancar antic în care bancherii emiteau ordine de plată la cererea clienţilor lor, pentru a plăti bani beneficiarilor plăţii.

Amănunte despre ecuaţia „Bănci (funcţia de emisie a creditului) + Bursă de valori (operaţii speculative) = Capital = Multiplicare prin investiţii“ sunt prezente în lucrare.

Trecerea de la o economie hipercentralizată la economia de piaţă şi funcţionarea treptată a acesteia s-a materializat, folosindu-se criteriile (puncte de vedere, principii, norme) liberalismului şi ale dirijismului, având ca obiect construirea unei economii în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principii de prioritate în producerea bunurilor şi serviciilor, prezenţa unei pieţe concurenţiale ca suport în formarea liberă a preţurilor, proprietate privată, toate acestea având ca rezultantă o economie eficientă.

Statul şi piaţa concurenţială (liberă), compatibilitatea lor sunt extrem de importante în problema dezvoltării economice. Obiectul economiei sociale de piaţă este să se îmbine principiul pieţei libere, cu ordinea şi armonia socială.

Pentru a călători mai uşor în lumea echilibrului macroeconomic şi a interdependenţelor dintre componentele acestui echilibrul s-a început cu zona teoretică, exemplificându‑se apoi cu date din zona realităţii economice româneşti.

Creşterea cheltuielilor care stimulează activitatea economică duce la dezvoltarea producţiei, adică mărirea PIB-ului. Dezvoltarea producţiei stimulează mărirea veniturilor şi implicit creşterea cererii. Presiunea cererii antrenează o creştere a preţurilor (inflaţie) dar şi creştere a importurilor. Datorită inflaţiei, preţul produselor naţionale se măreşte, ele devenind astfel mai puţin competitive în raport cu produsele străine, favorizând, astfel, importurile şi frânând exporturile. La creşterea importurilor şi implicit obstrucţionarea exporturilor mai contribuie aprecierea monedei naţionale (mărirea valorii monedei), implicit creşterea puterii de cumpărare, la care se adaugă faptul că încă din anii precedenţi, din diverse motive, coeficientul de mărire a salariului nominal şi cel real s‑a făcut peste coeficientul de creştere a productivităţii muncii, ceea cea a făcut ca preţul forţei de muncă încorporat în produs să micşoreze competitivitatea economică externă, adică exporturile.

Creşterea importurilor şi scăderea exporturilor generează un deficit al Balanţei comerciale (deficitul schimburilor comerciale), care cumulat cu deficitul Balanţei mişcărilor de capital provoacă un deficit al balanţei globale a plăţilor (balanţa plăţilor externe).

O balanţă deficitară a plăţilor (balanţă globală a plăţilor) implică o ieşire netă a devizelor (mijloc de plată exprimat în monedă străină) pentru a se efectua plăţi în străinătate; pe piaţa schimbului investitorul solicită devize oferind monedă naţională, în consecinţă preţul în devize a monedei naţionale scade (iar preţul devizelor în monedă creşte): rata de schimb se depreciază.

Deprecierea ratei de schimb (d. este o scădere a valorii internaţionale a monedei) scade preţul produselor naţionale, exprimat în monedă străină (preţ al exportului pe piaţa mondială). În concluzie, deficitul balanţei plăţilor externe duce la devalorizarea (scăderea ratei oficiale de schimb, paritate, pe care guvernul se angajează să o menţină stabilă) monedei naţionale.

Dacă în regim de schimburi flexibile banca centrală nu intervine pe piaţa de schimb pentru a împiedica deprecierea ratei de schimb: această depreciere continuă, ducând la apariţia unui dezechilibru la plăţile externe, însă în regim de schimburi fixe, banca centrală intervine pe piaţa de schimb, pentru aceasta ea cumpără monedă naţională contra devize. J. Genereux - Politici economice, Editura Institutul European, Iaşi, 1997).

Dacă speculatorii se îndoiesc de potenţialul Băncii Centrale de a susţine rata de schimb, ei anticipează o devalorizare viitoare. Speculatorii cumpără masiv devize (euro, dolari) pentru care speră o reevaluare, oferind în schimb o mare cantitate de lei a căror devalorizare o prevăd. Prin aceasta ei pun presiune pe tendinţa reală a monedei naţionale de a se deprecia. Este posibil ca B.N.R. (bancă centrală şi bancă de emisiune) să nu poată susţine cursul monedei sale şi atunci guvernul decide o devalorizare.

Devalorizarea, ieftinirea monedei, micşorează preţurile la produsele naţionale, ceea ce poate stimula cererea internă şi poate redresa Balanţa comercială. Altfel apus, ieftinirea monedei naţionale, îmbunătăţeşte situaţia Balanţei comerciale în măsura în care exporturile sunt avantajoase, iar importurile întâmpină dificultăţi. Balanţa comercială mai poate fi echilibrată recurgându-se la rezervele valutare proprii şi la împrumuturi externe. Aceste noi intrări de capitaluri (mai ales împrumuturile din străinătate) necesare pentru echilibrarea deficitului Balanţei plăţilor externe (balanţa globală a plăţilor) determină ca datoria externă a României să crească la peste 100 miliarde euro, nemailuând în seamă obligaţiile ce derivă din plăţile serviciului datoriei externe (plăţi efectuate anual în contul datoriei publice externe pentru achitarea ratelor scadente şi dobânzilor corespunzătoare). Datoria publică reprezintă împrumuturile făcute de Stat pentru acoperirea deficitului bugetar.

Păstrez aceeaşi recunoştinţă, tuturor, aceloraşi Oameni care prin bunătatea şi răbdarea lor au fost alături de mine, creându-mi timpul necesar încercării de înţelegere alături de Măria Sa Cititorul, dornic de cunoaştere şi de acţiune, punere în practică a „Misterelor economiei sociale de piaţă“.

Iaşi, 2009

2. Banii, originea, evoluţia şi funcţiile lor

Cuprins ↑

Istoria banilor este veche şi bogată în evenimente. P. Samuelson spune că banii sunt „sângele care iriga sistemul economic“. Se ştie ca punctul de plecare al apariţiei banilor îl constituie schimbul care la început se efectua sub forma de troc, adică un bun se schimbă cu altul. Cu timpul din mulţimea bunurilor s-au desprins unele cu rol intermediar sau etalon. Acestea au fost primele forme de marfă-bani: animale, blănuri, bucăţi de metal etc. Astfel din Vechiul Testament aflăm că Abraham, supranumit părintele popoarelor, plătea cu argint căci aurul era pentru ornament (Moise, cartea 1, cap. 24).

În zonele nordice ale Americii pielea de castor este unitatea de măsură a valorii. Din literatura despre pieile roşii aflăm că o vulpe albă costa două piei de castor, o vulpe neagră sau un urs, patru castori, iar o puşcă costa cincisprezece castori. Cele mai multe popoare din ţinuturile reci nu prea aveau alt cuvânt pentru ban decât blană. Pielea întreagă fiind prea voluminoasă pentru schimb (comerţ) cu încetul s-a introdus botul animalelor, sau un petic de piele, ce amprentându-se de către stat, reprezenta piei întregi şi se schimba în magazine specializate.

În zonele cu păşuni, unitatea de măsura a valorii erau vitele. Pe vremea lui Homer toate se apreciau în vite. Banii de metal ai atenienilor, înainte de Solon, purtau imprimat un cap de taur. La unele popoare nomade se făceau cumpărături cu cai, iar la nomazii persani cu oi etc. Pe frontiera chinezo-birmaneză sarea era mijlocul de schimb. Astfel un sclav valora şase-opt ocale de sare.

Deci, la început, funcţia esenţială a banilor a fost aceea de echivalent general prin care se măsura valoarea celorlalte mărfuri, în acelaşi timp, ştanţate, confecţionate din bronz, arama, fier, argint, aur, electrum (aliaj aur + argint), s-a trecut de la moneda - marfă la moneda adevărată, care îndeplinea şi funcţia de mijloc de circulaţie, uşurând schimbul. S-a trecut treptat, de la circulaţia banilor bucăţi de metal în diferite forme la circulaţia banilor sub formă de monede.

Cetăţile greceşti şi „bancherii particulari“ au avut ideea să imprime pe lingouri cu dalta sau cu pecetea un semn de marcă sau o ştampilă care garanta greutatea, puritatea şi valoarea metalului. Când imprimarea s-a făcut pe bucăţi plate, aproximativ rotunde şi pe ambele feţe şi aparent simultan în mai multe centre comerciale, dar toate în secolul VII î.Hr., apare moneda propriu-zisă, acestea fiind povestite de Herodot, părintele istoriei.

Deoarece bucăţile de metal preţios, folosite ca bani erau de greutate şi puritate diferită şi la fiecare act de schimb trebuiau verificate, s-a recurs la baterea de monedă, de o anumita greutate, formă şi puritate.

Tetradrahmă grecească, c. 400-365 î.Hr. (►Sursă imagine)

Pentru a uşura schimbul, greutatea monedelor, de multe ori, era asimilată cu unitatea de greutate folosită în perioada respectivă. De aici şi suprapunerea denumirii monetare cu denumirea unităţilor de măsură. Astfel talantul (circa 36 kg) folosit de multe popoare din Asia Mică şi rămase în istorie, în special, din parabole biblice, sau siclul (8 grame argint) folosit de fenicieni, înainte de a fi denumirea unor unităţi monetare au fost unităţi de greutate. Unitatea de baza pentru măsurarea greutăţilor era staterul (10,89 grame).

Sistemul lidian a fost preluat şi de alte popoare, dar în antichitate sub aceeaşi denumire a unităţilor de greutate au existat diferenţieri de la o ţară la alta. (Ştefan Dumitrescu).

Până în secolul al XVII-lea banii au existat sub forma de monezi aur şi argint, dar paralel se foloseau şi metale nepreţioase.

Începând din secolul al XVII-lea, pe lângă monezi apar bancnotele sau biletele de bancă, cu semne băneşti emise de bănci. Băncile păstrau monedele de aur şi argint sau lingourile de metale preţioase şi emiteau bancnote care circulau în locul banilor de argint. Cu timpul dreptul de a emite bancnote a revenit unei singure bănci din fiecare ţară, numita Banca Centrală sau Banca de Emisiune. Bancnotele puteau fi transformate la cerere în aur.

După Primul Război Mondial această convertibilitate în aur şi argint a încetat treptat în toate ţările, bancnotele devenind un simbol recunoscut şi unanim acceptat. Deci banii şi-au pierdut substanţa proprie, aurul. Astfel şi în prezent noţiunea generică de bani sau monedă desemnează bancnotele, moneda metalică precum şi alte instrumente recunoscute ca bani, având forme şi denumiri diferite de la o ţară la alta.

Aristotel – copie în marmură
după bustul în bronz
al lui Lysippos (330 î.H),
expusă în Palazzo Altaemps, Roma,
colecţia Ludovisi. (►Sursă imagine)

Funcţiile monedei au fost enunţate de Aristotel (384-322 î.Hr.) în opera sa Politica, pentru prima dată. Aristotel subliniază legătura dintre comerţ şi bani, considerând banii drept rezultat al extinderii schimbului şi care pune capăt trocului.

Banii au un rol important în economie fapt ce rezultă din funcţiile ce le îndeplinesc. Banii măsoară activitatea economică (măsura valorii). Expresia acestei măsurători prin intermediul banilor este preţul, adică suma de bani cu care se apreciază pe piaţă un bun, serviciu sau activitate economică. Karl Marx a afirmat că moneda este forma generală a valorii şi expresia socială a mărfii. Moneda este putere, căci acela care o posedă îşi va procura bunuri de producţie, el are în buzunarul său putere asupra altor oameni. Moneda este forma particulară a capitalului. O altă funcţie este aceea de mijloc de schimb, adică vânzarea, cedarea unor bunuri sau servicii, respectiv cumpărarea altor bunuri (servicii) în schimbul banilor.

Tot o funcţie a banilor este şi aceea de mijloc de plată, adică plata unor salarii, datorii sau obligaţii economice. Banii sunt un mijloc de tezaurizare, ei fiind simbol al avuţiei. Pentru a-şi îndeplini funcţiile, banii trebuie să existe în societate, adică să fie creaţi şi puşi în circulaţie într-o anumită cantitate.

Definiţia monedei dată de La Grande Encyclopedie este următoarea: „moneda este o marfă de o anumită valoare proprie, într-un volum mic relative omogenă, cu posibilitatea de a fi uşor divizată fără a pierde valoare, uşor de a fi identificată şi destinată pentru a servi schimbul, în opoziţie cu toate celelalte mărfuri şi, prin urmare, pentru a servi ca etalon şi unitate pentru a exprima cifric valoarea acestor mărfuri“.

3. Etape în apariţia şi evoluţia băncilor

Cuprins↑

A. Capital, împrumut, camătă în antichitate

B. Capital şi credit în Evul Mediu şi Renaştere

C. Sistemul bancar al principalelor ţări occidentale

D. Istorie şi bănci în România

E. Lichidarea sistemului bancar particular şi înfiinţarea aparatului bancar de Stat în România în perioada 1948-1990

Preliminarii

Între lumea producţiei şi cea a consumului se află un întreg spaţiu economic ce se defineşte prin schimb. Condiţia principală în lumea schimbului o constituie încrederea. Din timpuri îndepărtate oamenii aveau încredere în religie. Se pare că activitatea bancară a început prin a fi activitatea preoţilor din temple. În Babilon, Elada, Ţara Canaanului, Egipt, templele erau considerate locuri potrivite pentru depozitarea monedei-marfă şi efectuarea unor schimburi.

Comerţul cu banii-marfă a apărut cu mult înaintea băncilor. Încă din antichitate, din rândul negustorilor, zarafii s‑au separat ca pătură socială şi se ocupau cu comerţul de monede locale şi străine. În „buzunarele“ zarafilor se adunau surplusurile băneşti ale negustorilor, evitându-se astfel riscurile de păstrare a banilor.

Zaraful şi nevasta lui, pictură de Marinus van Reymerswaele, 1539
(Muzeul Prado din Madrid) (► Sursă imagine)

Cu timpul, din sumele păstrate, zarafii au început să acorde împrumuturi. O parte din zarafi se transformă în bancheri o dată cu mărirea acumulărilor de capital.

Înfiinţarea primelor bănci în oraşele Republicii Italiene, Veneţia şi Genova între secolele XII-XIV, a fost rezultatul activităţii negustorilor care stăpâneau comerţul pe apă şi pe uscat, ca răspuns împotriva cămătarilor. Băncile aveau rolul de a uşura activităţile economice prin acordarea de împrumuturi cu dobândă suportabilă.

A. Capital, împrumut, camătă în antichitate

Ţara dintre fluvii

Cea mai veche dintre toate civilizaţiile antichităţii s-a născut cu peste 4000 de ani î.Hr. în valea Tigrului şi a Eufratului, civilizaţia sumeriană, contemporană cu cea egipteană. În urma săpăturilor arheologice de la Uruk (localitate aflată la Golful Piersic, azi în Irak) s-au descoperit o serie de tăbliţe de ceramică considerate în prezent ca primele evidenţe contabile, deoarece aveau înscrise operaţii privind preţurile unor mărfuri, contracte comerciale, chitanţe care atestă participarea templului la depozitarea şi păstrarea bunurilor care formau moneda-marfă şi implicit la asigurarea schimbului.

Un anume determinism geografic materializat prin: climă blândă, pământuri bogate, ţărmuri scăldate de mări, poziţii favorabile aflate la răspântia marilor drumuri comerciale fac ca unele zone să se dezvolte mai repede sub raport economic.

Astfel prin Babilon (oraş al Irakului) treceau caravanele care uneau Mesopotamia cu Siria, Israel, Egipt şi India. Corăbiile şi caravanele negustorilor care staţionau în Babilon (localitate aşezată pe Eufrat) aduceau venituri mari. Agricultura şi meşteşugurile ajung încă de atunci la nivele înalte de dezvoltare, desigur ţinând cont de epocă. În economie, dezvoltarea agriculturii duce la dezvoltarea proprietăţii funciare. Dezvoltarea meşteşugurilor, intensificarea schimburilor comerciale şi apariţia monedei duce la apariţia producţiei de mărfuri şi la dezvoltarea diferenţierilor sociale.

Picturi din mormântul Standard of Ur, c. 2600-24000 î.H., descoperit în Cimitirul Regal sumerian, în anticul oraş Ur (astăzi la sud de Bagdad, Irak) (►Sursă imagine)

În Mesopotamia, principala forţă economică o deţineau templele. Templul era o unitate economică cu circuit închis, producând tot ceea ce aveau nevoie, fiind adevărate centre de afaceri. Templele efectuau şi operaţiuni bancare, servicii de schimb, împrumuturi, depozite, ţinând adevărate evidenţe contabile. Templele-bănci dădeau şi împrumuturi cu dobândă dar fără să se abuzeze. Dobânda trebuia să fie mică, iar în vreme de secetă să nu se mai încaseze.

Mult timp nivelul dobânzilor percepute pentru un interval de un an de aceste temple-bănci era de 33% din cantitatea unui împrumut luat sub formă de cereale şi de 20% din valoarea împrumuturilor primite în pietre preţioase. Contractele de împrumut trebuiau să fie vizate de împuterniciţii regilor pentru prevenirea unor dobânzi exagerate. Este prima manifestare de control al statului asupra activităţii bancare.

Codul lui Hammurabi (► Sursă imagine)

Primul document de drept bancar, înscris pe un bloc de piatră (diorit) îl constituie „Codul babilonian al lui Hammurabi“, datând de prin 1700 î.Hr. Acest cod reglementa preţul metalelor preţioase, contractele de depozit, contractele de împrumut, contractele de comision, nivelul dobânzilor etc.

Ţara Canaanului

La palestinieni templele îşi asumau funcţii bancare dar numai pentru sumele în depozit fără a se da sau a se cere dobânzi. În Israel împrumuturile cu dobândă erau oprite prin lege. Prin aceasta creditul, baza marelui comerţ şi a operaţiunilor bancare se afla pus sub interdicţie. Argumentele invocate sunt din Vechiul şi Noul Testament:

„Să nu iei de la fratele tău, nici camătă pentru bani, nici pentru hrană, nici pentru altceva ce s-ar putea lua camătă.“

„…face-ţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic şi răsplata voastră va fi multă.“ (Luca 6, 34-35).

Lira evreiască pe monede din perioada Bar Cochba (132-135 î.Hr.)

(► Sursă imagine)

Găsind în izvoarele istorice aceste interdicţii ne dăm seama că dobânda se practica în mod efectiv, mai ales aplicată străinilor.

Timp de 15 secole problematica dobânzii capitalului rămâne sub influenţa Bisericii. Interzicerea canonică a dobânzii, de la originile cele mai îndepărtate şi până la mijlocul secolului al VIII-lea rămâne un factor istoric important, cu implicaţii diverse în dezvoltarea economică a societăţii. Doar în Evul Mediu împrumuturile cu dobândă au fost permise, dar să fie practicate numai de necreştini şi de lombarzi.

Persia (din 1935 ţara poartă denumirea de Iran)

Ştim că apariţia şi răspândirea monedei a favorizat dezvoltarea comerţului bancar. În Persia apar pentru prima dată băncile particulare. Poliţa (promisiune sau obligaţie scrisă întocmită într-o formă care dă dreptul deţinătorului ei ca după expirarea termenului de plată să ceară de la debitor plata sumei de bani înscrisă în act) va deveni în Persia un document de posesiune oficial recunoscut. (R. Ghirşham).

Într-un regim de fiscalitate excesivă, monopolizarea activităţii Statului duce la împiedicarea funcţionării normale a liberului schimb. Dobânzile erau de 40-50%. Mânuitorii de bani din Orientul Antic (zonă geografică care se întinde din vest spre est de la Tunisia de astăzi, unde s-a aflat Cartagina, până la China, Japonia şi Indonezia de astăzi, iar din sud spre nord de la Etiopia de astăzi până la munţii Caucaz şi zonele de sud ale Mării Aral) au fost cei care au iniţiat profitabile speculaţii băneşti denumite generic în forma lor modernă, arbitraj de cursuri şi dobânzi. Se poate aprecia că sistemul de împrumut şi gradul de acumulare a capitalului erau în ascensiune, dobândind un rol important în viaţa economică.

Oraşul celor şapte coline

Imperiul Roman a creat posibilitatea realizării unei intense activităţi comerciale exercitate de la Oceanul Atlantic până la fluviile Tigru şi Eufrat. Acest uriaş imperiu a ajuns să cuprindă lumea din jurul Mării Mediterane şi se întindea pe trei continente: Europa, Africa şi Asia. El cuprindea în apus (vest), ţinuturile de la Oceanul Atlantic şi Marea Nordului şi se întindea la răsărit (est) până la hotarele Armeniei, Arabiei şi la Marea Roşie, iar în sud până la marginea Saharei şi Etiopiei în Africa. Sub împăratul Traian (98-117), Imperiul Roman s-a extins şi mai mult, cuprinzând Dacia Traiană, ajungând la est la Marea Caspică şi Golful Piersic.


Templul Fastima	Templul Jupiter Capitolinus

Templul lui Venus	Templul lui Traian (► Sursă imagini)

În Imperiul Roman existau bancheri, majoritatea sosiţi din Grecia, din coloniile feniciene, care se ocupau în special cu schimbul de monezi, multe şi diverse. Bancherii romani se numeau argentari. În anul 450 î.Hr. apare Legea celor XII Table care reglementează detaliat activitatea creditului şi a dobânzii, activitate care putea să aibă loc numai pe bază de contract. În acest context, printr-o altă lege este desfiinţată robia de datorii şi se interzice ca datornicul să mai garanteze cu persoana lui.

Ne întoarcem împreună în istorie şi ne amintim că putem vorbi de cămătăria propriu-zisă numai odată cu apariţia monedei ca instrument de schimb. Pentru a putea face faţă sarcinilor de război şi pentru a putea reface gospodăriile lăsate în paragină, micii producători erau obligaţi să se împrumute de la cămătari. Dobânzile acestora erau uriaşe, fapt ce a dus la ruinarea micilor gospodării. Zarafii (persoane care transformă moneda străină a unor negustori sau a unor călători în monedă locală) efectuau operaţii complicate foarte apropiate băncilor de astăzi. Astfel ei încasau şi plăteau pentru alţii, folosindu-se de scrisori de schimb; de asemenea deschideau conturi curente şi efectuau operaţiuni fiduciare. Caracteristic acestei operaţiuni sunt următoarele: un mandatar denumit fiduciar primeşte mandat de la un terţ să achiziţioneze obiecte, valori sau creanţe (dreptul creditorului de a pretinde de la debitor să dea, să facă, sau să nu facă ceva), să le păstreze şi să le administreze în nume propriu.

Bancherii romani erau deosebit de exigenţi în ţinerea de registre şi conturi. Se utiliza un codex accepti et depensi, un fel de registru de casă în care se înregistrau toate încasările şi plăţile aşezate în ordine cronologică şi pe clienţi. Ziua scadenţei pentru restituirea împrumuturilor era denumită calendae, iar dobânzile se încasau lunar. Resentimentele datornicilor au făcut să se transmită peste timp expresia „plata la calendele greceşti.“

Helada

Istoria Europei începe cu Grecia Antică, ţară ce moşteneşte experienţa mesopotamienilor, fenicienilor şi a egiptenilor. Ca şi în alte părţi ale lumii mărirea producţiei şi a schimbului de mărfuri a adâncit şi favorizat diferenţierea economică şi socială.

Tetradrahmă grecească din argint, sec. V î.Hr.
Avers: capul zeiţei Atena purtând cercei, un colier şi o cască ornată cu o cunună de măslin şi ornament floral. Revers: o bufniţă între o ramură de măslin şi legenda Greciei. (► Sursă imagine)

Spre sfârşitul secolului al V-lea î.Hr. a apărut la Atena o categorie de adevăraţi bancheri, care sunt mai adesea meteci sau sclavi eliberaţi. Aceştia primeau bani în depozit, efectuând operaţii în contul clienţilor, dădeau împrumut cu gaj sau pe ipotecă şi uneori eliberau în schimbul sumelor primite în depozit o scrisoare-ordin de plată la „vedere“ (bancherul fiind obligat să le achite, imediat, la prezentare) pe baza cărora clientul său încasa în alte oraşe sumele indicate în scrisoare.

Prin Legea lui Solon (640-558 î.Hr.), se stabilea nivelul dobânzilor. În secolele V şi IV î.Hr. sunt în plină dezvoltare băncile particulare, remarcându-se o oarecare specializare în comerţul de monede cu valoare intrinsecă. Datorită faptului că grecii erau un popor de marinari, ponderea activităţii băncilor era de a acorda credite maritime, împrumuturi de mare risc, navele însele reprezentând gajul. Mai târziu au luat fiinţă şi băncile publice, care efectuau încasarea impozitelor şi plata cheltuielilor publice.

La băncile publice dobânda obişnuită era de 6 drahme, corespunde cam 12% în fiecare lună. Trapezita (mânuitorul de bani) efectua plăţi şi în străinătate, primea sume în depozit şi acorda împrumuturi în condiţii avantajoase pentru client. În plus redactau contracte financiare, mobiliare, comerciale şi băneşti ceea ce dovedeşte cunoştinţe despre lege.

B. Capital şi credit în Evul Mediu şi Renaştere

Secolele XI-XVI, perioada revoluţiilor tehnicilor bancare

În ciuda restricţiilor impuse de Biserică care considera încasarea de dobânzi drept un act nedrept, în Europa în secolele XI-XIV comerţul bancar a înregistrat progrese mici. Presiunile economice fiind mari, împrumuturile cu dobândă au fost admise mai târziu, cu condiţia să fie efectuate de evrei şi de lombarzi.

De regulă cererile de rambursare ale clienţilor nu depăşeau 33% din totalul sumelor pe care băncile le primesc în depozit. Primii care au observat posibilitatea acestui gen de afaceri financiare au fost genovezii, încă înainte de anul 1200 aceştia puteau folosi restul de 66% ca fond pe care să-l folosească într-o afacere comercială sau, pentru a le da avansuri clienţilor sau în cont curent. Acesta este un instrument bancar, o operaţiune scrisă sub formă de balanţă cu două părţi (debit şi credit) unde se pot efectua înregistrări în ordine cronologică, în debit sau în credit, a tuturor operaţiunilor intervenite în tranzacţiile titularului, încasări şi transferuri bancare, economii băneşti, acordări şi rambursări de credite. Soldul debitor reflectă credite existente, iar soldul creditor reflectă disponibil existent în bancă. Pentru a permite accesul permanent la bani, contul curent oferă, în mod normal, dobândă mult mai mică decât un cont de economii sau un depozit la termen.

Atât tipul de bancă de depozit, de viramente cât şi bancă de investiţii au apărut în cursul secolului al XII-lea tot la Geneva.

Se remarcă după anul 1119 Ordinul Templierilor. Principală forţă a ordinului rămâneau afacerile monetare. Având la dispoziţie mari resurse acordau împrumuturi enorme, finanţau cruciade etc.

Gros de argint emis de templierul Philip IV Le Bel (1268-1314)

(► Sursă imagine)

Ordinul a perfecţionat metodele de convertire a banilor (capacitatea unei monede de a fi schimbată în aur, argint sau cu moneda altei ţări. Mai modern, convertibilitatea este operaţiunea de preschimbare a banilor naţionali cu bani străini în mod liber prin vânzare-cumpărare pe piaţa liberă). Templierii au contribuit la teoria şi practica schimbului monetar, formule de „arbitraj“ (operaţiuni prin care se urmăreşte obţinerea de capitaluri, fără risc, printr-o serie de tranzacţii simultane de vânzare şi cumpărare de titluri financiare, mărfuri sau devize, pe pieţe diferite, în cazul când există deferenţe de curs pentru acelaşi activ pe aceste pieţe), depuneri „la vedere“ (sume depuse la o bancă, ce sunt disponibile oricând, fără preaviz) şi „la termen“ (fonduri depuse la o bancă pe termen scurt sau mediu, pentru o perioadă fixată ulterior, de către un client) care au rămas valabile şi astăzi. Se perfecţionează înregistrări în magna libra adică „cartea mare“ (registru de contabilitate în care operaţiunile se înregistrează sistematic şi repartizate pe conturi. Se mai numeşte registrul de partizi sau maestru).

În timpul Renaşterii (secolele XIV-XVI), restricţiile religioase privind dobânda sunt atenuate, fapt ce permite o dezvoltare deosebită a băncilor şi implicit a tehnicilor bancare. Astfel se răspândeşte folosirea actelor scrise, a scrisorilor de afaceri şi a contabilităţii în partidă dublă (c. p. d. foloseşte dubla înregistrare, adică orice operaţiune economică se înregistrează la debitul unui cont şi la creditul altui cont, simultan şi cu aceeaşi sumă. Se mai numeşte şi contabilitate italiană, pentru că a apărut pentru prima dată în Italia). La această dată din cauza frecventelor instabilităţi monetare începe să se folosească hârtia-monedă care uşura mult afacerile. La sfârşitul Evului Mediu se răspândeşte poliţa (trata), cecul, adică ordinul scris de a plăti unei persoane terţe.

Pe la finele anului 1374 în oraşul Pisa apar înscrisuri care pot fi asociate cecului modern. În sec. al XV-lea apare contractul de schimb cambium, prin care bancherul se obligă la cererea clientului să efectueze plăţi în alte localităţi şi ţări pe baza unei scrisori numită lettera di pagamento (scrisoare de plată). De asemenea băncile au început să practice compensarea creanţelor unei părţi cu datoriile celeilalte, rămânând de plătit numai soldul.

C. Sistemul bancar al principalelor ţări Occidentale

Băncile Republicii Italiene (1171)

Prima bancă publică se pare că a fost banca din Veneţia (1171) şi recunoscută oficial ca banchi de scritta (bancă de viramente), în anul 1587 sub denumirea de Banca di Rialto. Înfiinţarea primelor bănci în oraşele Republicii Italiene, Veneţia, Genova, Florenţa, Siena etc., în secolele XII-XIII a fost opera negustorilor ca răspuns împotriva cămătarilor şi speculanţilor. Băncile trebuiau să-i apere de cămătari, nu numai pe investitori şi structurile Statului atunci când acestea aveau nevoie de bani în contul veniturilor viitoare. În jurul anului 1250 ia fiinţă Banca Buonsignori din Siena.

La Florenţa, familia Medici a înfiinţat în secolul al XIV-lea instituţii bancare care prin calitatea serviciilor au devenit în timp băncile papilor şi a regilor Franţei şi Angliei. Datorită unor investiţii riscante, implicaţiilor în politică, au apărut mari dificultăţi financiare încât celebra Casa Medici a dat faliment în anul 1492. O altă bancă italiană cunoscută este Banca San Georgio din Genova, înfiinţată în anul 1407.

În concluzie, orizontul italienilor este lumea. Pentru restul lumii financiar-bancare, orizontul este Italia.

Roma – gravură din Cronica Nuremberg de Hartmann Schedel, (1440-1514) (► Sursă imagine)

Băncile din Spania (1401)

În Spania, prioritatea apariţiei în timp o are banca Taula de Cambis, înfiinţată în anul 1401.

Banca din Amsterdam (1609)

După căderea Imperiului Bizantin (1453) Mediterana de Est se închide pentru ţările occidentale. În această situaţie, centrul comercial al Europei se mută de la Veneţia pe malurile Atlanticului, fapt care a făcut imperios necesar înfiinţarea unor bănci puternice în partea de vest a Europei.

Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea se caracterizează prin apariţia unor mari centre bancare situate în regiuni îndepărtate de bazinul Mării Mediterane, cum sunt Anglia, Ţările de Jos, Germania, Franţa etc.

Vechiul local al Primăriei în care a fost înfiinţată Banca din Amsterdam.

Picură în ulei de Pieter Jansz, 1657, expusă la Rijksmuseum, Amsterdam
(► Sursă imagine)

Dezvoltarea producţiei industriale, a comerţului, presupune posibilitatea de a împrumuta rapid, în condiţii uşoare, sume de bani necesare dezvoltării activităţii. Piatra funerară a cămătăriei a fost pusă în fapt de dezvoltarea băncilor şi sistemului de credit.

Declinul băncilor italiene, intrarea Olandei într-o perioadă de ascensiune rapidă a comerţului şi a meşteşugurilor a permis înfiinţarea la Amsterdam în anul 1609, deci cu 100 de ani înaintea Angliei şi 200 de ani înaintea Franţei, a unei bănci extrem de puternice cu vaste ramificaţii pe plan internaţional, Banca din Amsterdam. Prima inovaţie bancară a fost certificatul de depozit. Acesta a constituit o nouă formă de bani şi în acelaşi timp o nouă formă de credit. Fără riscul înşelăciunii sau a furtului, plăţile prin intermediul băncii, au început să fie preferate de cei interesaţi.

Pentru prima dată la această bancă s-a adoptat pentru conturile clienţilor săi o monedă de cont numită florin banco. Timp de 200 de ani Banca din Amsterdam a păstrat încrederea clienţilor săi. Dar datorită unor greşeli de finanţare face să înceapă declinul. Şi cum suspiciunea este prima fază a neîncrederii, şi pentru o bancă aceasta echivalează cu începutul sfârşitului.

Banca Hamburgului (1619)

În condiţii oarecum asemănătoare a luat fiinţă în anul 1619, Banca Hamburgului. Depunerile clienţilor erau garantate iar împrumuturile se acordau cu acoperirea stocului metalic al băncii, pentru evitarea falimentului des întâlnit la vechile case cămătăreşti, care nu îşi permiteau să ia aceste măsuri de siguranţă. De remarcat că operaţiunile dintre clienţii băncii se efectuau prin viramente între conturi, o metodă practică dar încă rar folosită. Rigoarea gestiunii bancare şi crearea monedei de cont numită mark banco i-au creat o mare notorietate. În mark banco erau convertite, potrivit cantităţii de metal preţios pe care o conţineau, lingourile şi monezile efective depuse de clienţi în bancă. Deponenţii erau creditaţi în cont la bancă cu echivalentul în m.b., iar sumele în m.b. înscrise în cont serveau la plăţile în numerar sau prin virament între comercianţii din Hamburg, sau din afara oraşului.

În casa Hanse, construită în 1568, negustorii germani din Antwerp, Flandra, aveau camerele lor pentru contabilitate (► Sursă imagine)

Banca Angliei (1694)

Creşterea producţiei manufacturiere, dezvoltarea comerţului şi navigaţiei, intensificarea operaţiunilor băneşti creaseră necesitatea unei bănci foarte puternice, pregătită să primească depozite, să acorde credite mari, să efectueze operaţiuni bancare complexe, să poată transforma imediat în fonduri lichide efectele comerciale (titlu de credit prin care se constată obligaţia unei persoane-debitor de a da sau de a face ceva unei alte persoane-creditor la o dată scadentă – cambii, bilet la ordin, cecuri etc.) şi să emită însemne monetare de hârtie, instrumente monetare ce serveau mai bine activitatea economică în plină dezvoltare. În plus se scăpa de creşterile prea mari ale dobânzilor, alterări monetare etc.

Grocers' Hall, Poultry, unde s-a aflat Banca Angliei între 1695-1734
(► Sursă imagine)

În anul 1694, Parlamentul britanic aprobă înfiinţarea Băncii Angliei, trasându-i şi atribuţiile principale: asigurarea resurselor financiare Coroanei, emisiunea de bilete de bancă garantate cu metale preţioase, efectuarea tuturor operaţiilor bancare care să vină în sprijinul comercianţilor etc. Banca era autorizată să sconteze cambii şi să primească depozite. Simultan pe baza resurselor formate, banca acorda comercianţilor credite pe termen scurt.

Istoria Băncii Angliei se împleteşte cu evoluţia economică a ţării şi în perioadele de tensiune şi criză economică va trece prin pericolul de a intra în faliment.

Dacă istoria băncii comerciale aparţine italienilor şi cea a băncii centrale de emisiune englezilor, cea a hârtiei-monedă emisă de un guvern aparţine indiscutabil americanilor. (J. K. Galbraith).

Banca Generală a Franţei (1716)

În Franţa se remarcă o oarecare întârziere în dezvoltarea sistemului bancar. Prima bancă modernă, sub denumirea de Banca Generală a fost înfiinţată în anul 1716 de John Low, fiul unui aurar scoţian. Adept al concepţiei monetare că la originea crizelor economice se află lipsa de monedă şi circulaţia banilor mulţi în economie stau la baza progresului, Law a emis o cantitate exagerată de hârtie-monedă (bilete de bancă), fără acoperire în cantitatea de metale preţioase existente în tezaurul băncii şi fără a se ţine seama de producţie.

Banca Franţei, gravură de Miss Byrne, 1829 (► Sursă imagine)

Erorile sale au avut ca rezultat o inflaţie extrem de periculoasă, care a provocat panică şi în final falimentul băncii sale. Eşecul afacerilor lui Low a avut efecte psihologice marcante care au contribuit la încetinirea dezvoltării creditului în Franţa. Aşa se face că abia peste 50 de ani apare o nouă instituţie bancară numită „Casa de scont.“ Datorită evenimentelor Revoluţiei Franceze, amestecului şi incompetenţei financiar-bancare a autorităţilor post-revoluţionare, banca a dat faliment la mijlocul anului 1793.

D. Istorie şi bănci în România

Dezvoltarea relaţiilor şi forţelor de producţie capitaliste, faptul că operaţiile de împrumut se aflau în mâinile bancherilor-cămătari care percepeau dobânzi uriaşe şi astfel constituiau o piedică, necesitatea concentrării capitalurilor băneşti temporar disponibile în economie şi punerea la dispoziţia investitorilor sub formă de credite, a făcut necesar „înfiinţarea unui banc naţional pe cel mai sigur temei“ (art. 24 din petiţia Proclamaţiei de la 1848).

Printre cele mai vechi proiecte de înfiinţare a unei bănci pe teritoriul ţării noastre se numără „Bancul de amortizare“ (1834), „Banca Moldovei din Galaţi“ (1834). În anul 1838 la Brăila se înfiinţează „Casa obştească“, ce primea depuneri şi acorda împrumuturi cu dobândă „sub chezăşie sau amanet de preţ îndoit.“ În anul 1857 se întemeiază la Iaşi „Banca Naţională a Moldovei.“ Banca a primit privilegiul emisiunii de bancnote în aur şi argint însă această şansă nu a fost valorificată. Datorită faptului că administratorii băncii s-au lansat în investiţii speculative cu grad mare de risc, după un an de funcţionare a dat faliment.

În anul 1866 s-a înfiinţat „Banca României.“ Procesul de instituţionalizare a relaţiilor de credit s-a desfăşurat concomitent şi în Transilvania, astfel că la anul 1835 s-a înfiinţat „Casa de economii Sibiană“, iar la anul 1841 „Casa de economii Timişoara“ etc. Sistemul bancar al Transilvaniei era subordonat aparatului bancar austro-ungar.

Hanul Şerban Vodă la 1880,
pe locul căruia s-a construit sediul Băncii Naţionale
(► Sursă imagine)

Anul 1880 poate fi considerat drept începutul formării sistemului bancar în România, când la finele lunii aprilie 1880 s-a înfiinţat Banca Naţională a României ca „bancă de scont şi circulaţiune“ cu dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător (art. 1), primele bancnote emise fiind de 5, 10, 20, 50, 100, 500 lei.

Bilet ipotecar de 10 lei, 12 iunie 1877 (► Sursă imagine)

În cadrul operaţiunilor de împrumut garantat prin care o bancă comercială mobilizează efecte de comerţ (cambia, cecul, biletul la ordin şi warrantul) transformându-le cu anticipaţie în mijloace lichide necesare activităţii de producţie şi circulaţie, se foloseau creditul de scont (reprezintă creditul pe care îl poate obţine exportatorul, comerciantul, în calitatea sa de beneficiar al cambiei sau biletului la ordin, în schimbul cambiei. Implicit operaţiunea de scontare, este o operaţie bancară care constă în cumpărarea efectelor de comerţ (cambie, trate, bilete la ordin etc.) de către băncile comerciale înainte de ajungerea lor la scadenţă. Altfel exprimat, scontarea este operaţiunea prin care banca creditează pe posesorul unei poliţe nescadente cu valoarea netă a acesteia, scăzând dobânda şi comisionul aferent – taxa scontului – perceput pentru perioada de până la încasarea creanţei de la debitor).

În anul 1894 a fost înfiinţată Banca Agricolă, iar în anul 1907 apare Banca Comercială Română etc.

Evoluţia băncilor româneşti în perioada interbelică

Caracteristica B.N.R. în perioada interbelică a fost susţinerea financiară a ţării după război, consolidarea industriei autohtone, sprijinirea în ritm rapid a capitalurilor, lărgirea pieţei financiare, creşterea exporturilor etc. În concluzie, înfiinţarea B.N.R. a jucat un rol important în dezvoltarea economiei capitaliste în România. Astfel, dacă în anul 1918 erau 215 bănci, în anul 1928 erau 1.122 bănci. Implicit şi afacerile bancare mergeau bine.

Datorită Marii Crize Economice Mondiale din 1929-1933, un număr mare de bănci au dat faliment sau au fuzionat cu altele mai puternice, aşa că în perioada 1934-1940, numărul băncilor din România era de 275.

În fruntea aparatului bancar se află B.N.R., ca bancă de emisiune. Ea acordă credite de rescont celorlalte bănci şi acoperea prin emisiune monetară deficitele bugetului de stat devenite cronice în timpul celui de Al Doilea Război Mondial şi în perioadele care au urmat. Prin (reescont) rescont se înţelege operaţia efectuată de Banca Centrală de Emisiune de acordare a unui credit băncilor comerciale, pe baza unui portofoliu de efecte de comerţ - cambii etc. – scontate în prealabil de banca comercială. Bancă obţine astfel mijloace băneşti înainte de ajungerea la scadenţa a titlurilor, suportând un anumit cost materializat prin dobândă, comision.

Dobânda care se încasează de către băncile de emisiune pentru creditele care le acordă băncilor comerciale pe baza portofoliului cambial se numeşte taxa scontului. Dobânda care se cuvine băncii pentru achitarea anticipată a unei poliţe, cambii etc. se numeşte scont.

Rezultă că, în timp ce scontarea se referă la relaţiile dintre băncile comerciale şi agenţii economici prilejuite de circulaţia cambiei etc., rescontul se referă la aceleaşi relaţii, însă între băncile comerciale şi banca centrală de emisiune.

E. Lichidarea sistemului bancar particular şi înfiinţarea aparatului bancar de Stat în România în perioada 1948-1990

În anul 1946, B.N.R. a fost naţionalizată şi reorganizată, devenind reprezentanta statului ca organ de conducere şi control al sistemului bancar din România. Aparatul bancar de Stat avea următoarele caracteristici: banca de emisiune avea şi sarcini de creditare directă a unităţilor economice, monitoriza disciplina de casă, disciplina decontărilor şi a creditelor etc.; eliminarea concurenţei în sistem; interzicerea creditului comercial (creditul pe care investitorii din industrie şi cei din comerţ şi-l acordă reciproc sub formă de mărfuri, în schimbul unor instrumente de credit denumite cambii, bilete la ordin); subordonarea întregii activităţi bancare sistemului de planificare centralizată a economiei naţionale. B.N.R. a preluat şi operaţiile fostelor bănci comerciale.

Ziarul „Scânteia” din 13 iunie 1948, titrează în prima pagină adoptarea legii naţionalizării întreprinderilor private (► Sursă imagine)

Prin excluderea unui număr mare de bănci de la rescontul B.N.R., nu s-au mai putut alimenta băncile cu lichidităţi monetare, fapt care a condus ca cea mai mare parte din băncile comerciale să falimenteze. La data de 13 august 1948 s-a decretat dizolvarea şi lichidarea băncilor particulare.

În anul 1968 au fost înfiinţate: Banca Română de Comerţ Exterior (B.R.C.E.), Banca Agricolă care ulterior a luat denumirea de Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară (B.A.I.A.).

Reorganizarea sistemului bancar în perioada tranziţiei la economia de piaţă

Ştim că după venirea comuniştilor la putere, în România are loc în anul 1948 naţionalizarea sistemului financiar-bancar şi trecerea lui în proprietatea statului. Pentru a controla mai uşor întreaga activitate economică au fost lăsate să funcţioneze un număr mic de bănci. Singura bancă care presta activităţi reale de bancă a fost B.R.C.E., care după 1990 s-a numit Bancorex, aceasta având relaţii comerciale cu alte bănci din occident.

Pe baza legislaţiei din anul 1990 şi 1991 sistemul bancar românesc a fost organizat pe două paliere, care separă sarcinile băncii centrale de emisiune de cele ale băncilor de depozit sau comerciale.

La nivel superior se află B.N.R. ca Bancă Centrală de Emisiune având ca funcţie principală aceea de a apăra stabilitatea monetară. Pentru asigurarea stabilităţii monetare, banca de emisiune este obligată să aibă o acoperire monetară sub forma unui stoc (fond) de valori sigure format din metale preţioase (aur) şi valute liber utilizabile, valute de rezervă (dolari, lire sterline, franci elveţieni, euro etc.) care să micşoreze riscurile inflaţiei etc.

Banca de emisiune efectuează operaţii de finanţare a deficitelor bugetare şi de distribuire (cumpărarea sau vânzarea) a titlurilor datoriei publice, a titlurilor emise de stat (bonuri de tezaur, obligaţiuni de stat, titluri de rentă). Astfel în perioadele dificile pentru economie (stagnări, deficite), Banca Centrală cumpără aceste titluri şi cu contravaloarea lor alimentează piaţa cu fonduri. A finanţa (lat. finire)o operaţiune, cheltuială, investiţie, înseamnă a rezolva, a „termina“, a lichida, a pune capăt acelei operaţiuni prin plată, prin bani. B.N.R. conduce politica valutară a statului, păstrează rezervele valutare şi monitorizează cursul de schimb al monedei naţionale.

Funcţia de bază a băncii comerciale sau de depozit constă în adunarea sumelor de bani temporar disponibile urmată de transformarea lor în capital de împrumut acordat, sub formă de credite celor interesaţi.

Lipsa unor cadre specializate cu vechime şi cu experienţă în domeniul bancar dar şi interese meschine au făcut posibilă apariţia unor fenomene gen Dacia Felix, Columna, Credit Bank, Bancorex, Banca Agricolăetc., fenomene care au dus la scăderea credibilităţii băncilor în ochii opiniei publice, mai ales a depunătorilor.

Urmărind aceste idei, nu putem decât să ne formăm convingerea că instituţia bancară cu plusurile şi cu minusurile ei, este un fundament al societăţii în general şi al societăţii moderne în special şi un motor al dezvoltării acestei societăţi.

4. Istoria cecului

Cuprins ↑

„Precursorul tuturor instrumentelor de reformă monetară a fost Banca Angliei. … În general ea este pentru monedă ceea ce Sfântul Petru era pentru credinţa creştină“.

J. K. Galbraith

Apariţia plăţilor fără numerar a avut loc din cele mai vechi timpuri. În lunga şi permanenta evoluţie a monedei, formele monetare se succed şi se completează, îndeplinind concomitent multiple funcţii economice. Dezvoltarea producţiei de mărfuri şi a schimbului a fost încorsetată, în timp, de insuficienţa cantităţii de metale preţioase, cauză ce a dus la necesitatea apariţiei unor instrumente de plată, de credit. Plăţile pe seama depozitelor bancare, adică plăţile fără numerar, prezentau un progres faţă de acelea efectuate în numerar, deoarece înlăturau transporturile, diverse riscuri etc.

Din literatura antică se cunosc, de asemenea, exemple de ordine de plată prin care creditorul (o persoană căreia i se datorează ceva) cerea imperativ debitorului său (o persoană care datorează ceva) să plătească unei terţe persoane suma datorată. Ordinele de plată, mandatele de plată par să fi avut o utilizare frecventă în Egiptul Antic. Bancherii romani foloseau mandatele de plată scrise, similare cecurilor, ce aveau trecute în ele numele persoanelor, fiind cunoscute sub denumirea de prescriptiones. Într-una din scrierile lui Socrate se pomeneşte despre o sumă care depusă la Atena era plătită în Pont.

În secolul al III-lea î.Hr. băncile din Persia, în perioada sassanidă au emis de asemenea scrisori de credit, scrisori de garanţie bancară, cunoscute sub numele de şakk, rădăcina cuvântului cec.

După V. Slăvescu „originea monedei scripturale, ca şi originea bancnotei se găseşte în bănci. Banca este leagănul monedei scripturale“.

În concluzie, cecul îşi are originile în sistemul bancar antic în care bancherii emiteau ordine de plată la cererea clienţilor lor, pentru a plăti bani beneficiarilor plăţii. Un astfel de ordin de plată era denumit cambie (angajament de plată în scris luat de debitor, cumpărător prin care acesta se obligă să plătească, la cerere sau la scadenţă o sumă de bani beneficiarului).

Trata era şi este un ordin în scris, adresat de către vânzător, creditor, prin care se cere cumpărătorului, debitorului să plătească la cerere sau la scadenţă unei a treia persoane numită beneficiar. Utilizarea acestor hârtii de valoare facilitau comerţul, deoarece negustorii nu mai erau nevoiţi să transporte sume mari de bani (aur, argint etc.) pentru achiziţionarea de bunuri sau servicii.

În secolul IX d.Hr. un negustor musulman putea încasa în China un cec emis de banca lui din Bagdad (Irakul de azi). Mandatele de plată, ordinile de plată au continuat să fie folosite şi în Evul Mediu, însă într-o formă puţin diferită de aceea practicată în Antichitate.

Astfel, în secolul XII băncile veneţiene eliberau clienţilor ordinul de plată numit contado di banco sub formă de chitanţă nominativă, prin care aceştia îşi efectuau plăţile către creditorii lor.

Fragmentele găsite la Cairo Geniza indică faptul că, în secolul XII cecurile erau foarte asemănătoare cu cele din zilele noastre, având doar dimensiuni mai mici pentru a economisi cheltuieli cu hârtia. Acesta conţinea înscrisă o sumă de bani care trebuia plătită şi ordinul „purtătorul are dreptul să primească această sumă“.

Document din 1472 al băncii Monte dei Paschi di Siena
(► Sursă imagine)

La începutul secolului al XIII-lea la Florenţa, mai târziu la Pisa, bancherul virează o sumă dintr-un cont în altul, la prezentarea unui simplu bilet semnat. Totuşi cele două părţi trebuiau să aibă cont la acelaşi bancher. La Pisa apar acte ce pot fi asociate cecului modern, înscrisuri care circulau în jurul anului 1370.

În China cecul pare să fie folosit cu mult mai devreme ca în Europa şi în alte părţi. La finele secolului al XIII-lea, la întoarcerea lui Marco Polo în Europa, acesta povesteşte compatrioţilor săi veneţieni despre folosirea cecului de către chinezi.

În secolul al XV-lea reapare „modernizat“ contractul de schimb cambium, prin care bancherul se obliga la cererea clientului să efectueze plăţi în alte localităţi şi în alte ţări, pe baza unei scrisori numită lettera di pagamento (scrisoare de plată).

În secolul al XVI-lea băncile de depozit din Europa foloseau în mod frecvent recipisa de depozit, adică cecul-recipisă. Astfel, la Amsterdam recipisa de depozit purta numele de kassierbriefje, ea fiind trasă asupra băncii la care îşi avea depozitul, pentru a o remite creditorului său în scopul achitării datoriei. Cecul-recipisă spre deosebire de cecul-ordin de plată, constituia numai dovada existenţei sumei păstrată în depozitul băncii, la dispoziţia beneficiarului, nu şi ordinul expres către tras (bancă) ca acesta să efectueze plata celui care se prezintă cu hârtia de valoare, prin debitarea contului (înscrierea unei sume şi a contului creditor în debitul unui cont-în partea sa stângă) de depozit al emitentului, ca în cazul cecului-ordin de plată.

Încă din secolul al XVII-lea, în Anglia rolul bancherilor era jucat de zarafi (goldsmiths), care primeau depozite de aur şi argint de la particulari eliberând în schimb bilete la „vedere“ (banca fiind obligată să le achite, imediat, la prezentare) şi la purtător (goldsmiths notes). Cecul nu poate fi emis decât asupra unei bănci sau persoane asimilate prin lege cu un bancher. Aceste bilete se bucurau de o mare încredere şi aveau, datorită uşurinţei transporturilor, o circulaţie mai uşoară decât metalele preţioase.

Ca urmare a acordării privilegiului de emisiune a Băncii Angliei prin actul din 1742, bancherii englezi nu mai puteau elibera bilete (bancnote) depunătorilor în schimbul depozitelor ce le aveau constituite. Aceştia reuşesc să ocolească monopolul Băncii Angliei de a emite bilete de bancă la purtător şi la vedere (adică plătibil imediat), utilizând o nouă metodă pentru a-şi încheia afacerile lor.

„Bancherii din Londra, în loc de a remite clienţilor lor (în schimbul depunerilor) biletele plătite la casa băncii, se mulţumiră să înscrie în creditul contului clienţilor sumele ce erau datorate şi să le remită acestora carnete conţinând un număr de formulare în alb pe care clienţii le completau în favoarea cui vroiau. Aceste titluri erau plătibile la vedere şi la purtător, bancherul se angaja să le plătească oricui se prezenta la ghişeele sale, numai să fi primit de la clientul său fonduri suficiente pentru a acoperi valoarea lor.“ (Gr. Manoilescu – Cekul).

Astfel apare în Anglia, la sfârşitul secolului al XVIII‑lea, cecul-mandat, cunoscut sub denumirea de „cec“ tras (întotdeauna banca la care este deschis contul) asupra unui bancher, conţinând ordinul din partea trăgătorului (cel care dispune plata) ca să i se debiteze contul în momentul achitării cecului respectiv.

Cec emis la Londra, 1865 (► Sursă imagine)

Banca Regală a Scoţiei, Maybole, 1869 (► Sursă imagine)

În acel moment adevăratul cec era născut, căpătându‑şi caractere proprii, deosebite de ale celorlalte hârtii de valoare asemănătoare. În concluzie la origine, cecul apare ca un mijloc de a evita, de a ocoli, monopolul emisiunii biletelor (bancnotelor) de bancă. Răspândirea cecului în Anglia este în strânsă legătură cu perioada Marii Revoluţii Industriale (1760-1850) datorită descoperirii unor noi surse de energie (electricitate, petrol, gaze naturale, abur) ceea ce a permis dezvoltarea unor ramuri industriale, cum ar fi industria bumbacului, cu inventarea suveicii zburătoare, maşini de tors cu 80 de fire acţionată hidraulic, filaturi, ţesătorii mecanice cu 20 de războaie, inventarea motorului cu abur şi folosirea în filatură. Invenţia lui J. Watt, maşina cu aburi, constituie punctul de plecare în dezvoltarea maşinismului. Se mai înregistrează progrese tehnice în prelucrarea fierului, în tehnologia prelucrării şinelor de cale ferată, locomotiva cu aburi, vapoare cu aburi, comunicare pe cale electrică, sisteme de fabrici etc. Datorită acestei lipse grave de bani gheață, consecinţă a extinderii rapide a afacerilor, statul a îngăduit Băncii Angliei să emită bancnote. Băncile au luat singure măsuri în această problemă, încurajând utilizarea pe scară largă a cecurilor şi a altor hârtii de valoare.

Vorbind despre bănci, J. K. Galbraith a afirmat: „precursorul tuturor instrumentelor de reformă monetară a fost Banca Angliei. … În general ea este pentru monedă ceea ce Sfântul Petru era pentru credinţa creştină.“ Din Anglia cecul a fost introdus în America de Nord, precum şi în celelalte state ale Europei.

Poziţia de lider economic al lumii a fost menţinută prin profiturile uriaşe obţinute de pe urma flotei sale comerciale, din exportul de capital şi prin moneda sa care a făcut din Anglia centrul pieţei monetare internaţionale.

Banca Amsterdamului a apărut în anul 1609. La începutul secolului XVII portughezii şi spaniolii sunt înlocuiţi de olandezi pe drumurile mărilor şi oceanelor. Se înfiinţează companii particulare pentru comerţul îndepărtat pe mare. Codul de comerţ olandez din 1838 constituie cea mai veche legislaţie privind cecul. În Franţa cecul s-a răspândit o dată cu crearea marilor bănci de depuneri în baza legii din 14 iunie 1865. În Anglia, legislaţia în privinţa cecului a apărut mult mai târziu. Astfel actul englez din 1882, Bills of Exchange consacră cecului 10 articole, din care 7 privesc cecul barat. Acest act a fost reprodus de către dominioanele (ele aveau guvernare proprie şi autonomie în cadrul imperiului: Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud şi India) şi coloniile engleze (depindeau direct de metropolă: Egipt, Sudan, Somalia britanică, Uganda, Africa orientală engleză, Rhodesia de Nord şi de Sud, Botsuana, Nigeria etc.). Numeroase alte ţări au folosit legislaţia engleză a cecului în codurile lor comerciale, printre care şi România în Codul comercial român din 1887 (art. 364 - 369).

Cu privire la originea cuvântului cec circulă mai multe opinii. S-a amintit circulaţia cuvântului persan „şakk“ ce denumea o scrisoare de credit, rădăcina cuvântului cec. Din limba arabă „saqq“ – promisiune solemnă scrisă privind plata unor bunuri la livrare pentru a evita transportul banilor prin locuri periculoase.

Ne aducem aminte de hotărârea guvernului britanic de a interzice băncilor să mai emită bilete (bancnote) plătibile la vedere la ghişeele lor. Ca urmare băncile au autorizat pe clienţii care aveau disponibilităţi în cont la ele să dea ordine (mandate) pe baza cărora băncile să efectueze plăţile la vedere din aceste disponibilităţi la solicitarea beneficiarilor. Aceste ordine au fost denumite checks. (C. C. Kiriţescu – Băncile). Până în secolul XVII inclusiv, cuvântul cheque a supraveţuit ca o variantă de scriere pentru alte semnificaţii ale cuvântului (ex. investigare, cercetare). O altă părere este aceea că denumirea cecului vine de la englezescul „to cheks“ (a verifica, a controla), alţii spun că derivaţia este de la francezul „echecs, table d’echecs“ măsuţă pe care se numărau banii.

Astfel, banii la început au fost legaţi de o substanţă materială: vite, blănuri, sclavi, bucăţi de metal etc., etapă în drumul spre monedă cunoscută în istorie ca perioada banilor-marfă (banii natural) şi perioada metalului-bani.

Din metalul-bani (bucăţi de metal, lingouri de metal preţios) au evoluat banii-monedă. Pentru simplificarea operaţiilor de schimb (tăiat, cântărit) s-a recurs la baterea de monedă de o anumită puritate, formă şi greutate. Din secolul VII î.Hr. putem vorbi de apariţia monedei propriu-zise.

Până în secolul XVII banii au existat sub formă de monezi de aur, argint şi metale nepreţioase. Începând cu secolul al XVII-lea pe lângă monezi apar biletele de bancă sau bancnotele, cu semne băneşti emise de bănci. După Primul Război Mondial bancnotele nu se mai pot preschimba la cerere în aur şi argint. Rezultă că încetarea convertibilităţii în aur a biletelor de bancă a dus la transformarea lor în bani de hârtie. Deci banii s-au dematerializat, adică şi-au pierdut substanţa proprie, aurul. Cu timpul, datorită complexităţii vieţii economice hârtia-monedă (banii de hârtie) îşi continuă evoluţia spre abstract, virtual, îmbrăcând şi forma înregistrărilor în conturi şi circulând prin transferarea sumelor între conturile respective prin intermediul cecurilor şi viramentelor. Toate aceste instrumente de plată trebuiau să poarte un nume şi s-au numit monedă scripturală (sau banii de cont). Banii scripturali includ depozitele la instituţiile de credit şi creditele acordate de acestea. Aproape 90% din banii în circulaţie se regăsesc ca bani scripturali în conturi la termen sau în conturi curente.

Dependenţa producţiei şi circulaţiei de mărfuri, faţă de insuficienţa cantităţii de aur existent s-a redus în mare măsură, datorită extinderii creditului. Astfel funcţia banilor ca mijloc de plată a căpătat o dezvoltare din ce în ce mai mare. În aceste condiţii a apărut ca instrument de plată cecul.

Normele-cadru ale B.N.R. nr. 7 din 1994 privind comerţul efectuat de societăţile bancare şi de celelalte societăţi de credit cu cecuri, redactate pe baza Legii nr. 54 din 1934 asupra cecului, modificată prin Legea nr. 83 din 1994, îl definesc astfel: instrument de plată care pune în legătură, în procesul creării sale, trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Cecul este întocmit de trăgător (emitentul), care în baza unui disponibil creat în prealabil la o societate bancară, dă un ordin necondiţionat de plată acesteia, care se află în poziţie de tras, să plătească la prezentare o sumă determinată, unei terţe persoane sau însuşi trăgătorului emitent aflat în poziţie de beneficiar.

Carnet CEC pentru economii, 1981

Ordin de plată CEC, 2009

Astfel spus, mai simplu, posesorul unui cont curent completează un formular, numit cec, cu suma respectivă şi îl înmânează beneficiarului, acesta se prezintă cu cecul respectiv la banca emitentă care scade suma respectivă din contul posesorului iniţial şi o înmânează beneficiarului, sau o trece în contul acestuia.

5. Privatizarea la români

Cuprins ↑

Şi a fost anul 1990, anul Marilor Speranţe şi a Marilor Schimbări. Trebuia reconstruită o lume ce ascultă de glasul raţiunii. Proprietatea de Stat nu mai putea asigura existenţa dorită pe plan material şi spiritual.

Dictatura administrativă împărţea totul de la materii prime până la bani (existenţa monopolului proprietăţii de stat). Anchilozarea economică, fixismul erau confundate cu stabilitatea, rigiditatea stabilirii preţurilor, uneori, sufocau producţia (conducerea centralizată, totalitar-dictatorială, eficienţă economică redusă). La aceasta se mai pot adăuga dezechilibre economice cu efecte negative (dezechilibre dintre producţie şi consum, dintre materii prime şi energie pe de o parte şi ramurile ce consumă şi valorifică aceste resurse pe de altă parte, dintre industrie şi agricultură etc.). La toate acestea se mai poate aminti, ca un rezultat firesc al cauzelor amintite anterior, faptul că economia românească se afla într-o criză ce se manifestata prin: o mare cantitate de bani aflată în circulaţie şi o ofertă de bunuri şi servicii rămase în urmă, cerere nesatisfăcută ce ducea la creşterea preţurilor, deci o inflaţie; nivel redus al productivităţii muncii; costuri de producţie mari raportate la o calitate slabă a produselor; întreprinderi nerentabile, falimentare; folosirea parţială a capacităţilor de producţie; iar ca rezultantă comună a acestor caracteristici economice scăderea nivelului de trai al populaţiei. Se impunea prezenţa unui nou tip de economie, economia de piaţă, spaţiul economic concurenţial.

Fondul Proprietății Private - certificat de proprietate, 1996
(► Sursă imagine)

Trecerea oricărei ţări la economia de piaţă obligă la materializarea ideilor liberalismului economic, doctrină ce are ca temelie proprietatea privată. Economia de piaţă este rezultanta reală a practicilor economice, a normelor juridice, cutumelor (obiceiul locului) cu o existenţă de milenii. În noul sistem post-socialist preţurile sunt vii (sau ar trebui să fie), în mişcare, ele se formează la „întâlnirea“ dintre ofertă, adică posibilităţile producătorului şi cerere, adică nevoile şi dorinţele consumatorului.

Numai proprietatea privată poate asigura libertatea acestor producători de a stabili legături economice într-un sistem concurenţial. În condiţiile acestea cumpărătorul alege produsul cel mai bun şi la preţul cel mai favorabil, iar producătorul este obligat să-şi organizeze munca sa, astfel încât să obţină produse, servicii de calitate, să reducă preţurile şi astfel să-şi sporească numărul clienţilor, mărind astfel producţia. Pe această bază se poate vorbi despre ridicarea eficienţei producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului.

Unităţile economice publice, prin natura lor, nu respectă legile concurenţei, ele nu pot da faliment, sistemul în sine nu le încurajează prea mult în reducerea cheltuielilor, deoarece dacă nu sunt rentabile pierderile vor fi preluate în mod automat de către Măria Sa Statul.

Participare la constituirea fondului social,
Cooperativa de Consum, R.P.R.

Datorită dificultăţilor bugetare (deficite etc.) Statul, în calitatea sa de acţionar, are tendinţa de a încuraja creşterea fondurilor proprii (totalitatea fondurilor materiale şi băneşti necesare unei unităţi economice de Stat pentru a-şi desfăşura activitatea), iar dacă agenţii economici erau privatizaţi, aceste întreprinderi îşi puteau spori fondurile proprii prin emisiunea de noi acţiuni.

Proprietatea privată creează condiţiile ca principalele întreprinderi să funcţioneze ca societăţi pe acţiuni. Capitalul unei asemenea societăţi se formează din contribuţia asociaţilor (acţionarilor). În activitatea unui agent economic sau a Statului apar situaţii când este nevoie de resurse băneşti suplimentare pentru finanţarea activităţii. În acest caz se apelează la credite. Pentru contractarea împrumuturilor pe termen lung, debitorul (Stat, bănci, administraţii locale, întreprinderi) emite obligaţiuni. Emitenţii de titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.), adică vânzătorii, urmăresc obţinerea de capital bănesc, iar deţinătorii de economii, adică cumpărătorii, urmăresc plasarea banilor, devenind investitori. Printr-o instituţie numită Bursa de valori se tranzacţionează aceste titluri de valori emise anterior.

Acțiune nominativă S.C. București Turism S.A., 1991

În concluzie, necesitatea privatizării apare în mod obiectiv ori de câte ori proprietatea publică nu poate asigura eficienţă economică şi socială a producţiei de bunuri şi servicii.

Se recunoaşte că în momentul plecării pe Marele Drum Al Schimbării, românii aveau în punguţa lor nu doi bani ci aproape două miliarde de dolari, care folosite cu bună credinţă şi înţelepciune ar fi făcut mai scurt şi mai uşor de străbătut Marea Trecere, Exodul, iar luminiţa de la capătul tunelului ar fi strălucit pentru majoritatea românilor şi nu doar pentru câţiva dintre ei. La aceasta se mai poate adăuga faptul că din punguţă nu trebuiau plătite datorii, iar industria noastră nu era tocmai un morman de fiare vechi.

În anii 1990 forţele politice care şi-au asumat conducerea ţării au considerat că pe măsura înfăptuirii privatizării, economia românească va deveni mai performantă. Realitatea însă a fost cu totul alta, deoarece nu s-a putut face legătura firească dintre privatizare şi eficientizare.

În perioada 1990-1992, deci, s-a promovat o politică de desfiinţare a mecanismului economic supracentralizat şi de trecere la mecanismul pieţei libere – strategie lipsită de eficienţă.

Guvernele care au urmat în perioada 1993-1999 au încercat diferite măsuri pentru realizarea unui mecanism economic ce trebuia să funcţioneze în mare parte organizat. Unii economişti susţin ideea că:

În sistemul economiei sociale de piaţă din Europa de Vest, contextul social şi economic în care sunt înglobate pieţele a rezultat din combinarea unor acţiuni spontane cu intervenţia statului. Datorită condiţiilor economice şi sociale care predomină în ţările Europei Centrale şi de Est, acestea nu-şi pot permite luxul aşteptării unor soluţii spontane, intervenţia conştientă a statului este inevitabilă.

Această temă este bine, larg dezvoltată de profesorii N. G. Niculescu şi I. D. Adumitrăcesei în lucrarea Eficientizarea economiei româneşti postsocialiste.

Se pare că privatizarea în sine nu a produs minuni, deoarece nivelul eficienţei economice este condiţionat şi de calitatea managementului (ştiinţa organizării şi conducerii unei întreprinderi etc.) a marketingului (ansamblu activităţilor, metodelor şi tehnicilor care au ca obiect de studiu cererea consumatorilor şi satisfacerea acestor cereri cu produse şi servicii care prin preţurile lor etc., pot oferi o serie de avantaje prin care se asigură cumpărarea lor repetată) şi a onestităţii. Se ştie că mediul economic este asigurat în mare măsură de sistemul legislativ şi de sistemul instituţional al ţării respective. Intervenţia Statului în economie este bidirecţională; la nivel macroeconomic se înlătură unele dezechilibre economice de pe acest palier: crizele, inflaţia, şomajul; se asigură protecţia socială şi dezvoltarea generală a economiei. Intervenţia Statului la nivel microeconomic se materializează prin gestionarea proprietăţii publice, fixarea unor preţuri şi salarii.

Prin cele două căi statul influenţează pozitiv sau negativ viaţa economică. La noi, sistemul legislativ a permis ca unii cetăţeni să fie favorizaţi, că cine-mparte, parte-şi face. Nu întotdeauna legislaţia şi instituţiile economice au asigurat dinamica optimă desfăşurării proceselor economice: decontări făcute cu întârziere, linii de credit interne şi externe nevalorificate la timp, prezenţa foarte mare a arieratelor, corupţie, birocraţie, lipsa unei eficienţe în producţie şi servicii, anemice intervenţii din partea Statului care au fost nefundamentate şi necorelate economic.

Încep jocurile la loteria privatizării, jocuri ce se dovedesc avantajoase doar pentru puternicii zilei, în principal eşalonul doi al nomenclaturii socialiste, fără să-i doară capul de efectele negative asupra oamenilor obişnuiţi.

În perioada de până la anul 1995, procesul de privatizare a fost dominat de metoda MEBO. La loteria MEBO, majoritatea numerelor alese s-au dovedit necâştigătoare deoarece nu s-a reuşit performanţă în activitatea economică. Norii negri continuă să se aproprie ameninţători, criza se adânceşte, scade consumul, datoriile încep să împotmolească privatizarea.

Fondul Proprietăţii Private, carnet certificate de proprietate

Anul 1998 se remarcă şi prin faptul că arieratele (în anumite situaţii excepţionale, Statul debitor, regii autonome, companii naţionale nu-şi respectă angajamentele faţă de creditori) ajung la aproape 85% din cheltuielile bugetare. Din cauza lipsei de zestre, pline de datorii, cu o viaţă economică şi financiară de azi pe mâine, tinerele fete ale economiei noastre se transformă în fete bătrâne fără a mai fi căutate de peţitori serioşi şi încep să trăiască din amintiri. Chiar vândute pe un preţ mai mic, întreprinderile producătoare doar de pagube scapă de sufocare bugetul statului datorită volumului de subvenţii şi transferuri acordate doar pentru a mai face să trăiască întreprinderi neeficiente, implicit de a nu avea probleme sociale, electorale, pe politicieni interesându-i doar momentul şi nu perspectiva.

Începând cu anul 2001 se simte o înviorare în sensul transferului de proprietate în cazul câtorva sute de întreprinderi mici şi mijlocii şi la declanşarea unor mari privatizări, între care amintim doar Sidex, care a ocupat în anul 1997 locul 42 în producţia de oţel a lumii şi locul 17 în topul producţiei de oţel în Europa. În acelaşi an s-a trecut de la numărul de societăţi privatizate, la valoarea capitalului social vândut ca indicator al gradului de privatizare.

În ceasul al 12-lea guvernanţii noştri înţeleg că nu prea au de ales şi încearcă să dreagă busuiocul printr-o serie de acte normative emise în 2002, acte care conţineau următoarele reguli de respectat: transparenţă în privatizare, vânzare la preţ de piaţă, egalitate în tratamentul cumpărătorilor, reconsiderarea datoriilor în vederea atractivităţii ofertei de privatizare etc.

Anul 2003 este anul în care s-au făcut progrese în sensul încheierii în linii mari a privatizării societăţilor din portofoliul A.P.A.P.S. prin mari privatizări de la „Tractorul“, „Aro Câmpulung“, „Petrotub“, „Siderurgica Hunedoara“ etc.

Despre o privatizare autentică se va mai vorbi. Aceste întreprinderi de tipul regiilor autonome trebuiau lăsate să intre în lupta de concurenţă, eficientizarea lor să se facă prin tehnologii noi cu un management şi marketing superior şi nu prin spolierea populaţiei.

Fără o privatizare, fără producţie şi servicii eficiente nu poate exista nici economie socială de piaţă, deci nici speranţe pentru o viaţă mai bună.

Statul nu are bani, nici timp să aştepte miri bogaţi şi cinstiţi pentru fetele sale şi astfel să poată scăpa de pietrele din casă.

6. Economia socială de piaţă?

Cuprins ↑

Biblia ne spune că Poporului Ales i-au trebuit 40 de ani să ajungă în ţara binecuvântată. S-ar fi putut face această trecere doar în 14 zile dacă s-ar fi înţeles că a-L căuta pe Dumnezeu înseamnă a căuta Binele, Dreptatea, Dragostea, Omenia, Adevărul, Înălţarea Spirituală şi implicit Respectul faţă de Lege.

Se spune că ar exista două căi principale de a ajunge în Ţara Fericirii. O cale scurtă dar aspră şi a doua, pas cu pas, mai uşor de străbătut dar fără rezultate spectaculoase. Căi aurite de trecere de la structurile economiei de comandă la economia de piaţă a timpurilor noastre nu am auzit, dar drumuri mai scurte pe la alte popoare s-au văzut.

Exodul, pictură de Marc Chagall
(► Sursă imagine)

Dacă este să dăm Cezarului ce i se cuvine, trebuie să recunoaştem că modificarea unor elemente ce definesc economia de piaţă – proprietate privată, stat democratic, formarea liberă a preţurilor, concurenţa, piaţa ca instrument principal, suport prin care toate aceste elemente prind viaţă, sunt prezente. Pe această piaţă atât producătorii cât şi consumatorii pot efectua individual presiuni asupra preţului sau a cantităţii produselor. Aceste influenţe sunt dependente de numărul de consumatori şi producători, de legătura dintre ei etc.

„În modelul ideal al economiei de piaţă mecanismul preţurilor şi al concurenţei joacă rolul unei «mâini invizibile» care ghidează alegerile economice ale fiecăruia. Această «mână» este în măsură să aducă în permanenţă cele mai bune răspunsuri la problemele cheie care se pun în orice societate: Ce să se producă? Cum să se producă? Cum să fie remunerat (recompensat) fiecare?“ (Michel Didier).

Trecând în revistă diverse doctrine economice se observă din evoluţia neoliberalismului cu aspecte îmblânzite că dăm de o zonă economică numită economie de piaţă socială. Principiile economiei de piaţă socială au fost definite în anul 1947 de socio-economiştii liberali germani A. M. Armack, A. Rustow, W. Ropke şi puse în practică de cancelarul Germaniei de Vest, L. Erhard, creând miracolul economic german al anilor 1960. Obiectivul principal al economiei sociale de piaţă este îmbinarea principiului pieţelor concurenţiale, libere, cu cel al echităţii (echitate = dreptate, nepărtinire; cinste, omenie) sociale. Realizarea acestui obiectiv nu are loc spontan prin simplul joc al forţelor pieţei. În ceea ce priveşte statul, el trebuie să încurajeze, să acţioneze pentru libertatea pieţelor competitive, să asigure perfecţionarea formelor de organizare şi conducere la nivel micro şi macroeconomic şi să creeze condiţiile formării unei clase de mijloc activă economic, evitând în acelaşi timp diferenţele accentuate dintre venit şi avere. Rezultanta comună a tuturor acestor eforturi este asigurarea unui pachet de servicii sociale cu un mare potenţial şi implicit bunăstare pentru toţi cetăţenii. Altfel spus, într-o autentică economie socială de piaţă, cetăţeanul ar trebui să se afle în centrul sistemului economic, iar în jurul său ar trebui să graviteze întreaga activitate.

Încercăm să străbatem împreună spaţiul şi timpul care sau scurs de la Revoluţie şi să vedem pe unde suntem şi cât de departe e luminiţa de la capătul tunelului. Ne-am închinat unor zeităţi păgâne ale economiei de comandă circa 50 de ani. De cât timp avem nevoie să ştergem politeismul din mintea noastră – conservatorismul, duplicitarismul, nehotărârea, lipsa de curaj, spaimele… şi să ajungem în Ţara Binecuvântată.

Manifestație tipică în anii comunismului
(► Sursă imagine)

Datoria noastră externă la nivelul anului 2004 era de 18 miliarde dolari, din care 8 miliarde s-au format în ultimii 3 ani. Economia rămasă nerestructurată continuă să producă pierderi, ritmul importurilor este mai mare decât ritmul exporturilor, iar calitatea produselor şi serviciilor lasă de dorit sub raportul competitivităţii. Fluxurile de valută trimisă de cei care muncesc în străinătate sunt ca un balon de oxigen pentru o economie bolnavă, nu o vindecă dar îi prelungeşte viaţa.

Guvernanţii noştri, vis-a-vis de gestionarea banului public (facilităţi fiscale, risipă, eşalonarea nelegală de datorii etc.) s-au transformat nu în mama tuturor răniţilor, ci mama numai a unora, favoriţii lor politici.

Şi uneori şi Dumnezeu parcă a uitat de noi: secetă, vremea comisioanelor grase; astfel, numai în luna ianuarie a anului 2004 am importat cereale în valoare de 47 milioane euro, de 8 ori mai mult decât în aceeaşi lună a anului 2003. Exporturile au scăzut în schimb de 3 ori.

Memoria istoriei ne arată cum au pierit imperii datorită corupţiei. Oamenii politici au căzut de acord că România nu-şi poate rezolva problema corupţiei decât printr-un sistem politic democratic şi o administraţie publică eficientă.

Nu ştim dacă mai e loc de greşeli, timpul lor a cam trecut. Ceasul economic al românilor ar trebui să fie pe acelaşi fus orar cu cel al ţărilor care semnează în luna mai pentru intrarea în Clubul Elitelor din Europa.

Ar trebui să punem umărul toţi, astfel ca ora astrală să vină pentru toţi românii.

7. Despre liberalism, neoliberalism şi rolul statului în economie

Cuprins ↑

Analiza evoluţiei economice a ţărilor capitaliste dezvoltate arată că în aceste ţări au evoluat două tipuri ale mecanismului economiei de piaţă. În ţările din Vestul Europei, în secolele XVIII-XX a funcţionat cu succes un anume tip de liberalism clasic ce a funcţionat pe baza principiilor pieţei libere care se autoreglează. Adică acest mecanism se baza pe legături de liberă concurenţă între participanţi cu puteri economice relativ egale, pe mişcarea liberă a preţurilor, în confruntarea dintre cerere şi ofertă, iar dezechilibrele din activitatea economică se rezolvau de la sine prin intermediul crizelor. Intervenţia statului în economie se limita doar la asigurarea unui cadru legislativ-instituţional.

Renaşterea României, pictură de Gheorghe Tăttărăscu

Alegorie concepută la Roma, semnificând renaşterea ţării prin ştiinţă, artă şi credinţă. Compoziţia este construită pe două planuri: jos, o femeie trezindu-se din somn, simbolizând România ce-şi rupe lanţurile sclaviei (stânga jos, steagul românesc e desfăşurat parţial). Un înger îi ridică vălul obscurantismului, arătând spre planul superior simbolurile personificate ale ştiinţei, artei şi credinţei. În stânga jos este figurat cornul abundenţei iar în dreapta, prin contrast, o familie de ţărani săraci în faţa unei colibe schiţate. Trăsăturile fizionomice sunt bine conturate iar vestimentaţia drapată. În fundal sunt figurate Dunărea, Carpaţii şi ruinele fostei capitale Târgovişte.

Pictură expusă la Muzeul Municipiului Bucureşti. (► Sursă imagine)

La începuturi acest tip de mecanism economic funcţiona preponderent spontan. Pentru economia liberală clasică, statul nu are de condus politici economice deoarece se consideră că ajustările se stabilesc ele însele prin legile naturale ale echilibrului. Conform principiului mâinii invizibile (Adam Smith) ar exista pe piaţă un mecanism de reglare ce permite coordonarea şi armonizarea intereselor individuale. Funcţionarea pieţelor ar conduce la apariţia unui ordin spontan rezultat din întâlnirea însumată a cererilor cu ofertele. (F. Teulon – Rolul statului în economie).

Dar o altă perioadă se succede celei dintâi – adică perioada liberalismului clasic. Pe parcursul acestei a doua perioade mecanismul liberei concurenţe (concurenţă perfectă) este zdruncinat, tulburat prin faptul că apar întreprinzători puternici ce-şi impun preţurile pe piaţă.

Ca timp Marea Depresiune Economică din anii 1929-1933 şi mai ales perioada de după Al Doilea Război Mondial au accelerat trecerea de la primul sistem ce funcţiona spontan, de la sine, printr-o „ordine naturală“, de origine divină, la un sistem economic în cadrul căruia a sporit considerabil rolul factorului conştient, subiectiv, concretizat prin sporirea prezenţei statului, a managementului şi a marketingului. Acest tip de concurenţă se numeşte generic concurenţă de monopol, sau concurenţă imperfectă.

Politica concurenţei moderne, spre deosebire de liberalismul clasic al secolului al XIX-lea cere intervenţia statului atunci când concurenţa singură nu poate rezolva situaţiile reale. Neoliberalismul se opune transformării statului într-un organism totalitar economic, dorind limitarea la un optim necesar deoarece statul poate greşi uneori în amestecul său în viaţa economică, când nu se ţine seama de respectarea legităţilor economice, sacrificând economia din raţiuni politice, sociale, de conjunctură etc., generând în acest fel, inflaţie, nivel de trai scăzut etc.

Puterile publice au aplicat doctrina laissez faire, adică „lăsaţi să se facă“, „lasă-i să lucreze“, sintagmă ce a fost aleasă pentru a descrie atitudinea guvernului faţă de oamenii de afaceri, muncitori, constructori într-o economie de piaţă liberă, în sensul neamestecului complet al statului în activitatea privată (laissez-faire, laissez-paser, le monde va alors de lui-meme), sensul mai larg al principiului enunţat s-ar traduce în eliminarea barierelor în zona producţiei şi a comerţului. Aceste puteri (statul) au fost obligate să intervină în economie pentru a face faţă marilor probleme sociale, creşterii şomajului etc.

Pentru înlăturarea efectelor crizei economice şi mai ales pentru lichidarea şomajului în masă, se pune în practică parţial, în perioada 1933-1936, în SUA un program de politici sociale, economice numit New Deal (,,Noua Acţiune“ sau „Noua Înţelegere“). Administraţia federală a început această politică, cu un program de refacere a industriei prin lansarea unor comenzi publice şi ofertă de credite ieftine, dolarul a fost devalorizat cu 40%, în vederea ieftinirii şi relansării exporturilor, o nouă legislaţie privind stimularea construcţiei de locuinţe prin subvenţii şi garanţii publice, largă asistenţă pentru fermieri şi un program special de securitate socială etc. (F.T. op. cit.).

Afiş al Comisiei de Istorie şi Muzee, Pensylvania
pentru aniversare a 75 de ani de New Deal
(► Sursă imagine)

Intervenţia statului în economie s-a consolidat în Europa după cel de al Doilea Război Mondial ca o rezultantă comună a mai multor factori, sub influenţa ideilor şi concepţiilor lordului economist Keynes care reflecta, sub raport teoretic, aspiraţiile, interesele unei clase sociale. S-au petrecut schimbări în relaţiile sociale existente. Astfel lucrările lui John Maynard Keynes fundamentează doctrina economică a dirijismului, doctrină care a determinat tendinţa implicării din plin a statului în economie, prin subvenţii, investiţii şi comenzi de stat, iar măsurile vor oscila între liberalism şi dirijism. Prima încercare de a pune în valoare teoriile lui John Maynard Keynes este programul de politică social-economică New Deal, care a fost un exemplu de aplicat în multe ţări prin impunerea măririi obligaţiilor sociale.

Un alt factor ce a determinat intervenţia statului îl constituie conjunctura economică, contextul economic când perioada postbelică înregistrează o creştere a producţiei şi a veniturilor, fapt ce a permis extinderea protecţiei sociale.

Liberalismul îşi arătase limitele în cursul Marii Crize din anii 1930. Statul, sub presiunea mişcărilor partidelor comuniste şi laburiste intervine pentru a răspunde cerinţelor sociale. Astfel toate aceste realizări determină contextul social drept un alt factor puternic ce contribuie la consolidarea rolului statului în economie. (F.T., op. cit.)

În urma crizei de mare amploare din anii 1970-1980 materializată prin inflaţie, şomaj, diminuarea ratei profitului întreprinderilor, care a urmat primului şoc petrolier (ţările dezvoltate au trebuit să facă faţă în anul 1973 şi anul 1979 unei creşteri brutale a preţului petrolului), intervenţia statului în economie cunoaşte o nouă accelerare datorită dificultăţilor de integrare a persoanelor active pe piaţa muncii, a deficienţelor securităţii sociale, a nevoilor de finanţare a întreprinderilor publice.

Tichete pentru raţionalizarea benzinei inspectate de
Biroul pentru Gravuri şi Tipărituri din Washington, D.C.
(► Sursă imagine)

De la finele anului 1980 teoria liberalismului clasic este din nou contestată de către economişti, care insistă asupra rolului important pe care statul îl poate juca în ceea ce priveşte accesul la progresul tehnic. (F.T., op. cit.).

Într-un context de puternică depresiune economică (faza de după criză, oferta este mai mare ca cererea, întreprinderile reduc costurile de producţie implicit preţurile, se modernizează tehnologiile, economia se înviorează, atingându-se în timp, faza de expansiune adică de dezvoltare), ce a fost caracteristic anilor 1991-1993 se recunoaşte mai uşor statului un rol de reglare conjuncturală.

S-au recunoscut abuzurile deceniului 1980, care a fost puternic dominat de concepţia neintervenţionismului statului în politica şi viaţa economică, când privatizările au dus la puternice creşteri ale preţurilor la consumator. Statului îi revine, prin politicile social-economice şi nu numai, un rol important în stimularea agenţilor economici să-şi păstreze personalul, evident şi prin cointeresare materială etc. şi să nu migreze în alte zone economice. (F.T., op. cit.).

În concluzie, se pare că procesul de privatizare este fundamental, deoarece prin el se asigură desfiinţarea monopolului economiei de tip centralizat, adică se asigură autonomia unităţilor economice, autonomie necesară pentru ca agentul economic să poată intra în concurenţă şi să devină, astfel, eficient, se asigură manifestarea liberei iniţiative, descentralizarea conducerii economiei, realizarea protecţiei sociale şi măsuri de încadrare în muncă a şomerilor etc.

8. Mai binele e răul binelui

Cuprins ↑

Într-una din zile am avut o discuţie economică cu domnul F. care în urmă cu câţiva ani a plecat din România şi s-a stabilit în SUA. împreună cu familia. Tânărul era bucuros că a obţinut un credit bancar ieftin, fapt ce i-a permis achiziţionarea unei căsuţe.

Am început conversaţia despre avantajele şi dezavantajele creditului de consum, despre supracreditarea unor compartimente economice din SUA şi România şi despre implicaţiile majorării bruşte a cheltuielilor bugetare peste mărimea productivităţii muncii (mai ales în industrie), asupra unor dezechilibre economice .

Şi la ei şi la noi, creditul sporeşte puterea de cumpărare, astfel:

– creditul poate ajuta la concentrarea capitalurilor. Sumele de bani provenite din economii care stau în nemişcare din nepricepere, lipsă de curaj etc. sunt atrase de instituţii specializate, însumate şi apoi sunt investite în diferite ramuri ale economiei.

– forţele economice latente, primind „injecţii“ de capital, intră-n mişcare, accelerând dezvoltarea economică.

– creditul ajută la stabilitatea preţurilor, prin evitarea decalajului prea mare dintre cerere şi oferta de mărfuri şi servicii, prin întârzierea apariţiei mărfurilor pe piaţă şi prin aceasta se înlătură riscul căderii preţurilor.

– creditul ajută la stimularea şi dezvoltarea consumului, prin vânzarea mărfurilor şi serviciilor cu plata în rate.

Exagerându-se în acest sens, s-au produs dezechilibre care s-au „răzbunat“ în proporţii sporite împotriva celor care susţineau acest sistem.
Nu există crize economice, indiferent de ţară, care să nu aibă printre cauze abuzurile făcute cu aceste credite de consum neproductiv. Am mai căzut de acord că toţi aceşti bani ieftini, rezultaţi nu demult dintr-o rată scăzută a dobânzii, au avut ca rezultat, printre altele, supraîncălzirea pieţei imobiliare (terenuri, case).

În plus, acest „mai bine“ în creditul de consum a oferit majorităţii americanilor posibilitatea de a trăi peste mijloacele lor economice, garantând împrumuturile cu valoarea în creştere continuă a caselor.

Tânărul domn F. îmi răspunse că şi în România, nu cu mult timp în urmă, afluxul de capital a condus la supraîncălzirea pieţei imobiliare, la fel s-a întâmplat şi cu piaţa de capital, piaţa valorilor mobiliare (acţiuni, obligaţiuni).

„Isteria“ creşterii preţurilor, mărirea valorii proprietăţilor imobiliare româneşti a avut şi implicaţii pozitive multiple asupra economiei. Investiţiile imobiliare au devenit o afacere bună pentru investitori, alături de comerţ, fiind factori de creştere economică. Datoriile la bancă aveau în spate garanţii mărite, graţie creşterii preţurilor (valorii) la case, terenuri.

Dar, timpul trece, consumurile cresc din nou, apărând semne de întrebare asupra posibilităţilor de rambursare a creditelor şi implicit a stingerii datoriilor.

Am răspuns că omul prin natura lui, deci indiferent de naţionalitate, cultură etc., înclină să-şi mărească consumul când venitul creşte, dar nu cu cât creşte venitul (Legea psihologică a lui Keynes).

Pentru echilibrarea organismului economic prin punerea de acord a consumului cu veniturile, una din reţetele „secrete“ o constituie creşterea productivităţii muncii, mai ales, în zonele lucrative. Din păcate, rezultatele la acest capitol s-au dovedit nesatisfăcătoare, în materializarea creşterii veniturilor la nivelul cheltuielilor.

Istoria noastră economică de după 1989 devine viabilă şi datorită unui şir de întâmplări avantajoase în ce priveşte atragerea de fonduri băneşti. Trecem repede peste privatizare, care ne-a prins cu lecţia nepregătită. Industria a fost marele perdant al tranziţiei. Agricultura rămâne fata bătrână, pietroiul din casa economiei romaneşti, care cu greu găseşte parteneri serioşi. Dacă s-ar fi făcut ceva eforturi, cu siguranţă preţurile în acest sector ar fi scăzut la jumătate. Producţia noastră alimentară asigură necesarul intern doar în proporţie de circa 30%-40%, restul cumpărăm pe valută de la mama noastră, Uniunea Europeană, sau de aiurea. Să nu uităm că au fost timpuri când eram „grânarul Europei şi ocupam locul doi în lume la exportul de porumb, după SUA şi locul unu în Europa la exportul de orz.

Cosași din Moniom, Caraș Severin (► Sursă imagine)

Altă şansă o constituie creşterea intereselor economice şi militare din partea unor organisme specializate din Occident. Intrăm, greu, dar intrăm în UE, de unde ar putea veni un flux de euro, dar ca la noi la nimenea. Nu are cine să-i cheltuiască corespunzător. Când e mălai, nu e sare, când sunt bani nu avem proiecte, strategii de dezvoltare, iar forţa de muncă ori prea îmbătrânită, ori „puţin“ plecată în bejenie în ţări mai calde din punct de vedere financiar.

Totuşi, cele 2-3 milioane de români care lucrează în străinătate, alt noroc pe capul nostru, produc suficienţi bani (miliarde de euro anual) care să asigure creşterea consumului pe piaţa internă, aceasta constituind partea plină a „paharului“ economiei romaneşti.

Dar timpul trece, criza economică din ţările unde lucrează romanii îşi arată colţii. Cantitatea de euro venită de peste graniţă scade mult, iar nerestructurarea de fond a economiei noastre nu lasă speranţa unui viitor fericit, în ciuda unei creşteri economice (sporul anual al produsului naţional) de 8.5%-9,1%.

Tânărul domn F. îmi spune în continuare că la fel ca în SUA, şi în România, balanţa comercială este pasivă (deficitară), adică importurile depăşesc exporturile, altfel spus, suma cu care plăţile (cheltuielile) pentru importuri depăşeşte încasările (veniturile) din exporturi. În plus, reducerea previzibilă a fluxului de capital către România, odată cu agravarea crizei financiare ce zguduie pieţele de capital din întreaga lume, va crea probleme mari de finanţare a deficitului de cont curent (parte a cheltuielilor ce nu poate fi acoperită din venituri determinate de tranzacţiile reale şi financiare ale unei ţări, cu restul lumii, într-o perioadă dată).

Deficitul de cont curent nu reprezintă singura ameninţare la adresa echilibrului economiei. Suma cheltuielilor bugetare făcute înaintea alegerilor, deşi necesare, va fi luată înapoi prin inflaţie (creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor), deprecierea cursului de schimb şi reducerea locurilor de muncă şi în final pot determina atingerea unui deficit bugetar (parte a cheltuielilor bugetare ce nu pot fi acoperite din venituri bugetare) cu mult peste 3% din valoarea bunurilor şi serviciilor produse în decurs de un an (PIB.).

Citim în cartea Băncile – mică enciclopedie, că politica deficitului bugetar este o metodă de creare prin intermediul finanţelor publice, a unei conjuncturi economice ascendente, care constă în sporirea cheltuielilor statului peste veniturile normale. Dacă se depăşesc posibilităţile economiei de a face faţă, deficitul bugetar nu restabileşte echilibrul economic, ci dimpotrivă degradează situaţia economică printr-o influenţă negativă asupra sistemului preţurilor.

Nu se poate juca nimeni cu legile economiei, care ştim că acţionează independent de voinţa şi conştiinţa noastră, fără să nu suporte consecinţele.

Domnul F. aminteşte faptul că pentru o ţară este din ce în ce mai greu să finanţeze dezechilibrele economice în continuă creştere. El spune că spre deosebire de celelalte state care trebuie să facă sacrificii pentru echilibrarea balanţei lor de plăţi, SUA are o situaţie privilegiată, adică îşi poate acoperi diferenţa dintre încasările şi plăţile externe cu propria lor monedă, altfel spus echilibrarea nu le costă decât cheltuiala minimă necesară emisiunii de dolari.

Şi în teoria economică, din păcate şi în realitate, la noi şi la voi, creşterea cheltuielilor bugetare fără susţinere financiară, creşterea excesivă a creditelor, acoperirea deficitelor bugetare şi ale balanţei de plăţi externe, creşterea costurilor au ca rezultantă comună creşterea masei monetare, toate acestea purtând un singur nume, inflaţie.

Răspunsul e că, păstrând proporţiile între prima putere a lumii şi România, se pot face în continuare câteva analogii. Şi voi şi noi, ani de-a rândul am importat mai mult decât am exportat, voi cheltuiţi sume enorme în străinătate pentru scopuri politico-militare, noi cumpărăm, la mâna a doua, de la alţii diferite mijloace fixe pe care plătim sume uriaşe de la buget, evident, din varii motive: politice, militare, pecuniare etc.

Salariile şi pensii indecente luate de anumite categorii profesionale şi clientelare produc inflaţie. Unele salarii din agenţiile guvernamentale sunt expresia lăcomiei şi nesimţirii, după cum declara însuşi preşedintele României. Succesul economiei germane s-a datorat moderaţiei şi bunului simţ, în ce priveşte politica salarială. Mult timp când ţara era într-o situaţie dificilă, s-a păstrat raportul dintre salarii de 1:7, adică la cele 7 mii de mărci ale cancelarului, era corespunzător salariului minim de o mie de mărci.

Raportul între salarii, în România, este de 1:124, sunt venituri salariale la unii bugetari de câteva zeci de mii de euro lunar, iar pensii de până la câteva sute de milioane de lei tot pe lună. E normal să fie şapte categorii de pensii speciale? În schimb salariile celor care ne ajută să devenim oameni, ne luminează spiritual nu sunt sustenabile, cum zicea un înalt demnitar şi evident, pot fi cauze ale unei economii inflaţioniste. Oare puterea vine prin ţeava puştii?

Toate acestea şi multe altele au dus la un deficit cronic al balanţei de plăţi curente şi la voi dar mai ales la noi. Experţii români prelimină până în anul 2012 un deficit de cont curent de peste 10% din PIB, datoria ţării va ajunge la circa 60 miliarde euro, iar ritmul de creştere economică se va micşora cu 50%, in cazuri grave ajungând până la limita de recesiune (stare a ciclului economic care se caracterizează prin micşorarea activităţii economice, reducerea producţiei, regresie în afacerile comerciale, de bursă etc.).

Am căzut de acord, amândoi, că, pentru a se evita anumite situaţii extreme, chiar şi boomul economic prelungit, teoria economică cere majorarea ratei dobânzii, impunerea de restricţii suplimentare la acordarea de credite, costul împrumuturilor creşte, controlul asupra masei monetare devine mai riguros, iar evoluţia monedei naţionale, leul, are tendinţa de depreciere. Acestea au ca efect frânarea cererii de bunuri de consum (românii sunt campionii consumului), şi alte consecinţe economice perlate, din păcate, puţin plăcute.

Practica a arătat că o adevărată capcană pentru economie o constituie banul ieftin, consumul neproductiv mărit al populaţiei, fără a avea în spate veniturile proprii corespondente, la care se adaugă pericolul maxim prin umplerea de la buget a buzunarelor clientelei politice.

Relansarea economică e condiţionată de cheltuiala productivă şi cu folos a banului public.

9. Ieri şi azi în crizele economice

Cuprins ↑

Pentru a intra în „intimitatea“ fenomenelor economice apelăm la precizia datelor din literatura de specialitate. Astfel găsim în dicţionarele economiei de piaţă definiţia crizei economice: fază a ciclului economic ce se manifestă prin supraproducţia relativă de mărfuri, ca urmare a decalajului dintre ofertă şi cererea solvabilă, prin micşorarea producţiei şi a volumului afacerilor comerciale, scăderea bruscă a cursului acţiunilor, înmulţirea falimentelor şi mărirea fenomenelor de centralizare a capitalului, prin creşterea şomajului şi accentuarea diferenţierii micilor producători de mărfuri, prin înrăutăţirea condiţiilor de viaţă pentru cei mulţi cu venituri fixe şi mici.

Prima criză economică ce a cuprins economia unei ţări a fost cea din 1825 din Anglia, după care a urmat un număr de circa 8 crize economice la un interval mediu de 9 ani; aceasta până în anul 1890.

În secolul al XX-lea au avut loc crize în anii 1900-1903, 1907, 1920-1921, 1929-1933, 1937-1938, 1948-1949, 1957-1958 etc.

Forme ale crizei economice sunt criza industrială şi criza comercială, care pot fi însoţite de criza agrară, criza bănească, criza de credit, criza financiară etc.

Țipătul, pictură de Edvard Munch (►Sursă imagine)

Criza industrială se manifestă în reducerea bruscă a producţiei industriale, creşterea capacităţilor de producţie neutilizabile şi creşterea şomajului.

Criza comercială se materializează prin reducerea vânzărilor pe piaţa internă şi externă, cresc stocurile de marfă nevândute, sporesc falimentele economice.

Criza agrară s-a manifestat în agricultură, prin scăderea preţurilor, sărăcind şi mai mult pe muncitorii şi producătorii agricoli.

Criza bănească se exprimă prin dereglarea gravă a circulaţiei băneşti, manifestată prin lipsa de numerar, prin neachitarea plăţilor ajunse la termen etc.

Criza de credit este prezentă prin restrângerea bruscă şi agresivă a creditului, mai ales datorită falimentelor unor bănci, creşterea dobânzilor etc.

Criza financiară în sens restrâns înseamnă dereglarea finanţelor statului, care se exprimă în deficite ale bugetului de stat (parte a cheltuielilor bugetare, ce nu pot fi acoperite din venituri bugetare). Finanţele statului cuprind finanţele generale ale acestuia (bugetul de stat, asigurările sociale, asigurările de bunuri, persoane, răspundere civilă şi creditul) şi finanţele agenţilor economici de stat.

Criza financiară în sens larg înseamnă dereglare a sistemului financiar a unei ţări, structură formată din: sistem de credit, circulaţie bănească şi finanţele statului. Pentru a face analiza pertinentă a crizei economice care şi-a pus amprenta asupra economiei mondiale, trebuie să înţelegem cauzele şi efectele crizei economice din 1929-1933. Vom descoperi că principala cauză o constituie războaiele pentru controlul materiilor prime şi resurse naturale, acolo unde se consumă mai mult decât se produce, sau acolo unde nu sunt. Statele aflate în aceste zone de influenţă plătesc, de regulă, „oalele sparte“.

Între anii 1929-1933 s-a desfăşurat cea mai pustiitoare criză economică ce a avut loc pe plan mondial. O primă etapă s-a materializat prin crahul financiar al Bursei din New York (marţea neagră), urmată de criza propriu-zisă, începută în SUA şi extinsă în toată lumea, cu efect devastator pentru ţările care depindeau de exporturile de materii prime.

Coincidenţă sau nu, în urma acestor crize puternice au ajuns la putere, în Germania dictatorul Adolf Hitler, în Rusia Iosif V. Stalin, iar în Italia Benito Musolini, care au contribuit la pregătirea condiţiilor pentru declanşarea în 1939 a celui de Al Doilea Război Mondial.

Buckeberg sau Nuremberg, Germania, 1933/34 (►Sursă imagine)

În ţările europene industrializate producţia industrială a înregistrat, în expresie relativă, o scădere mai mică faţă de ţările slab dezvoltate. În ţările rămase în urmă din punct de vedere economic, nu se poate vorbi de o supraproducţie, ci mai degrabă de subconsum.

Se prăbuşesc bănci mari. Fiecare stat se apăra, urmărind protejarea pieţei interne şi bine înţeles, îşi intensifică propriul export. Dar, apare efectul de recul, în sensul că, scăderea preţurilor mondiale anulează efectele, implicaţiile în economie, ale rezultatelor exporturilor de materii prime şi produse agricole, iar prin reducerea importurilor, la produsele absolut necesare unei activităţi lucrative şi nu numai; aşa se pot „coace“ condiţiile pentru extinderea crizei.

Crah la Bursa din New York(►Sursă imagine)

Producţia industrială a scăzut pe plan mondial cu circa 37%, iar producţia agricolă cu aproape 40%. Volumul comerţului mondial se va reduce de peste 3 ori în 1932 faţă de anul 1929. S-au găsit greu soluţii de a ieşi din criză.

Rămânem, tot în zona istoriei economice şi încercăm să sintetizăm, pe scurt, formele prin care criza economică s-a manifestat în România în perioada 1929-1933, pentru a putea face o comparaţie cu realităţile crizei economice din ţara noastră, de astăzi. Statul este cuprins de falimente masive în industrie şi finanţe, închiderea parţială sau totală a unui mare număr de întreprinderi industriale şi bancare, reducerea operaţiunilor bancare şi de credit, reducerea operaţiunilor comerciale, fiscalitate excesivă, scăderea cursului acţiunilor bancare şi industriale, scăderea puterii de cumpărare a salariilor şi pensiilor celor mulţi etc.

În anii crizei din 1929-1933, volumul producţiei industriale din România, pe ansamblu, a scăzut cu circa 50% în industria carboniferă, cu 44% în industria metalurgică etc. Una din caracteristicile crizei industriale este aceea că ea atinge punctul culminant pe diferite ramuri şi subramuri de industrie în momente diferite.

În România criza a început cu industria textilă şi materiale de construcţii, mai târziu cu metalurgia, pielăria, industria alimentară etc. Criza industrială românească este organic legată de criza agricolă şi nu numai. Criza agrară şi cea industrială se influențează reciproc, în sensul că agricultura este o piaţă de desfacere pentru industrie şi reciproc.

Criza agrară s-a desfăşurat în România în condiţiile unei agriculturi insuficient dezvoltate, înzestrate slab din punct de vedere tehnic, o industrie necompetitivă. În aceste condiţii produsele agricole româneşti erau obţinute la costuri de producţie mai mari decât în alte ţări cu o agricultură capitalistă dezvoltată. La aceasta se mai pot adăuga o productivitate scăzută a muncii, sistem fiscal şi dobânzi mari.

Profesorul N. Cornăţeanu spunea:

„Ţărănimea din Apus a făcut progrese mari datorită amestecului statului, sau a instituţiilor profesionale, ori de câte ori s-au acordat credite ţărănimii. Nu numai că şi creditul nostru a fost extraordinar de scump, dar a fost o totală lipsă de interes pentru modul cum ţăranul român investeşte creditele ce i se acordă.“

S-au cumpărat utilaje agricole care în scurt timp nu mai putea fi folosite, datorită costurilor ridicate la piesele de schimb şi a combustibilului. Se face agricultură cu calul, nu cu tractorul. Tractoarele se folosesc pentru agricultura mare şi acolo cu multe probleme.

Nu-i aşa că, pare-se, am mai auzit noi despre multe dintre coincidenţele economice ale anilor 1929-1933 şi realitatea economică de astăzi.

Criza economică din România de astăzi are şi ea particularităţile ei. Una din principalele cauze ale crizei o constituie dependenţa ţării noastre de economiile transfrontaliere dezvoltate. Economia noastră având mediul economic „pregătit“ a putut fi „virusată“ de criza economică din Occident.

Preşedintele României spunea la Bruxelles:

„Criza economică nu ţine nici de guverne şi nici de sistemul bancar, ci de faptul că România se află într-un sistem global.“ În continuare afirmă: „Resursele bugetare ale statelor membre să fie îndreptate către economia reală, către producţie şi către dezvoltarea infrastructurii şi nu către consum, pentru a crea astfel posibilitatea de creştere economică şi crearea de noi locuri de muncă.“

Deci, firmele româneşti nu sunt afectate numai de limitarea creditelor, ci şi de faptul că principala piaţă de export pe care o au este cea din Uniunea Europeană, unde se duc circa 70% din exporturile totale şi care este în criză. Adică, economiile Marii Britanii, Franţei, Germaniei ş.a. sunt în pragul recesiunii, economii ce se caracterizează prin diminuarea activităţii, reducerea producţiei, rămânere în urmă în afacerile comerciale, financiare, de bursă etc.

Altfel spus, 70% din balanţa comercială a României (tablou economic prin care se compară intrările, încasările şi ieşirile, plăţile de mărfuri, exprimate valoric, ale unei ţări pe un an) este cu UE, de unde, inevitabil, ne „molipsim“ de criza economică, prin multitudinea relaţiilor economice şi financiare biunivoce pe care le avem. Din păcate, în acest context trebuie să amintim şi de un deficit al balanţei comerciale – sumă cu care plăţile (cheltuielile) pentru importuri depăşesc încasările (veniturile) din exporturi, mai simplu spus, importurile sunt mai mari decât exporturile.

Criza economică mondială se amplifică pe zi ce trece şi nu prea se reuşeşte găsirea rapidă a „antidotului”. O să vedem firme care vor începe să reducă din cheltuieli şi se vor face reduceri de personal, se vor anula investiţii, fie pentru că împrumuturile vor fi prea scumpe, fie pentru că, cererea de export din Uniunea Europeană va scădea ca urmare a crizei economice.

Reducerea cererii pe pieţele globale a generat la multe firme de pe la noi suspendări temporare ale producţiei, însoţite evident de pierderi financiare; în final pierdem cu toţii. Exemplificăm: firmele Mittal, Dacia (Renault) ş.a.

Primul val de sectoare afectate de criză sunt sectoarele care depind de exporturi: siderurgia, metalurgia, textile, construcţii, sectorul electrocasnice etc.

La capitolul cauze ale crizei economice, se poate aminti de politica de preţuri la produsele industriale şi agro-alimentare practicate de structuri economice, companii, firme, provocând elemente de criză, dezorganizări generale.

A se vedea preţurile pe piaţa imobiliară, mărite artificial şi implicit nereale, multe dintre ele mai mari ca în marile capitale ale lumii. Amintim aici şi de unele preţurile la produsele agro-alimentare din marile magazine, de la noi, care te fac să visezi că eşti la Milano, Paris, Roma, New York etc.

Din păcate, aceste preţuri şi multe altele nu întotdeauna se stabilesc după regulile economiei de piaţă, ci după „reguli“ de ei ştiute, cu implicaţii negative în viaţa românilor.

O altă cauză, o poate constitui inflaţia monetară (fenomen care constă în suprasaturarea arterelor de circulaţie cu o cantitate de bani de hârtie care depăşeşte nevoile reale ale necesarului de monedă, pentru circulaţia normală a mărfurilor), care a existat în primul rând la alte economii, şi în parte şi la noi.

Măturând banii de pe stradă (►Sursă imagine)

Inflaţia poate fi şi cauză şi efect. Astfel, inflaţia are influenţă negativă asupra funcţionării economiilor naţionale, accentuând disproporţionalităţile producţiei, dezorganizând comerţul şi circulaţia bănească (mişcarea continuă pe care circulaţia mărfurilor o imprimă în mod direct banilor) la noi şi oriunde.

În plus inflaţia sperie şi alungă peste frontieră marile capitaluri, sau altele, care de teamă rămân neproductive. Aceste companii, ca să nu-şi micşoreze profiturile din cauza creşterii preţului la forţa de muncă, caută zone geografice unde salariile celor ce muncesc sunt încă mici (Moldova, Ucraina, Albania, Bulgaria etc.).

Un alt element care constituie cauză-efect al crizei economice este şomajul. Aceasta cauză este în realitate consecinţă a crizei economice, dar în acelaşi timp un factor generator de probleme. Acolo unde şomajul este mare, puterea de consum a naţiunii şi activitatea ei economică sunt parţial paralizate.

Economiştii din Ministerul de Finanţe spun că efectele crizei economice globale se vor resimţi în România, în toată forţa lor, în anul care vine. Doamna ministru M. Câmpeanu a declarat că aproximativ 20.000 de români ar putea fi disponibilizaţi până la finele anului 2008, din cauza crizei. Cu tristeţe amintim că spre finele lunii noiembrie ale anului curent numărul şomerilor trece de 50.000, în ciuda prognozelor optimiste ale doamnei ministru Câmpeanu.

Pe fondul crizei economice este de aşteptat ca solicitările de credite adresate băncilor să scadă, nu se vor găsi resursele necesare achitării datoriilor scadente, nu se vor putea restitui împrumuturile făcute, rezultanta comună a tuturor acestor vectori va genera falimente care vor lăsa pe drumuri pe mulţi români.

O altă cauză, ce poate genera o criză incipientă, o poate constitui starea de turbulenţă a relaţiilor geo-politico-economice cu un vecin deosebit de puternic sub raport economico-financiar şi un anume determinism geografic, destin economic ce a făcut să ai nevoie de acest vecin.

Nu voi da exemplu, ştim cu toţii şi simţim, în buzunar şi în suflet, vitregiile istoriei.

La aceste cauze, din care dominante rămân conflictele regionale, indiferent de pretextele de pornire, se mai adaugă o serie de cauze locale şi generale.

În concluzie, adevărata criză nu pare a fi cea financiară, ci criza economică care se manifestă prin reducere de personal, anularea de investiţii străine şi indigene, scăderea cererii de produse pentru export, creşterea dobânzilor, a preţurilor şi scăderea valorii leului.

Guvernului Tăriceanu a gândit un plan anticriză, urmărind şi creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă. Din păcate nu se spune nimic, de unde se vor lua resursele necesare, în condiţiile unei datorii externe de circa 60 miliarde euro, şi un deficit de cont curent impresionant (suma cu care încasările de bani de pe urma exporturilor este inferioară plăţilor de pe urma importurilor de bunuri şi servicii, diferenţă care este urmărită separat în cele două balanţe precedente: comercială şi de servicii).

Aceasta înseamnă că economia noastră continua să producă pierderi, adică iese mai multă valută din ţară, decât intră prin exporturi + valuta celor plecaţi la muncă în străinătate. Altfel spus, ritmul importurilor este mai mare decât ritmul exporturilor.

Încercăm să fim la fel de optimişti ca şi planul Guvernului dinainte de alegeri, gândind că dacă o ţară îşi permite să plătească cu zeci de mii de euro pe lună pe o parte din români aflaţi în zona politicului, înseamnă că nu este săracă şi are potenţial economic, deci mai putem spera.

Planul anticriză propune reducerea c.a.s. cu 10% pentru a pune mai mulţi bani în buzunarele românilor. De la 1.01.2009, va fi un bonus fiscal de 5% pentru toţi cei care îşi vor plăti impozitele la timp, cu excepţia accizelor şi impozitelor reţinute la sursă. Se vor aloca 1000 de euro pentru fiecare loc de muncă destinat unui şomer de peste 3 luni, cu condiţia ca acesta să rămână în funcţie timp de 3 ani, facilităţi fiscale pentru sectorul cercetare – dezvoltare, alocarea a minimum 10 miliarde de euro în următorii 4 ani pentru investiţii în economie, alocarea a 220 milioane euro pentru construcţii sociale ş.a.

Surse din B.N.R. susţin că nivelul cotei unice va fi nevoit să se majoreze de la 16% la 19% pentru a face faţă crizei. Rămânem, cel puţin, campioni europeni dacă nu mondiali la numărul de taxe. Tot „bietul român săracu’ duce-n spate „sacu’“. Pe la alţii „cota unică“ diferă la cel bogat faţă de restul muritorilor de rând, adică e în tranşe progresive. Cu alte cuvinte, cu cât ai mai mult, cu atât plăteşti mai mult.

Dacă măsurile anticriză nu vor produce efecte în economia românească, specialiştii susţin că anul 2009 ar putea să găsească România cu 1.500.000. de şomeri oficiali. Se estimează că în perioada următoare numărul celor care vor îngroşa rândul muncitorilor la negru va ajunge la circa 2.000.000. de persoane.

Necazurile mari încep din momentul în care bugetul asigurărilor sociale poate susţine, deocamdată, doar 400.000 de şomeri.

Miniştri de finanţe ai celor mai importante 20 de state ale lumii (G20) au în studiu o listă de 47 de probleme la care să reflecteze până în luna martie 2009 şi să aducă propuneri de îmbunătăţire a economiilor naţionale.

Pentru o serie de probleme tehnico-financiare se caută găsirea unui numitor comun. În plus grupul G20 a hotărât să nu ridice noi bariere în comerţul mondial, şi găsirea unui punct de vedere comun în privinţa subvenţiilor agricole şi a taxelor vamale.

„Un acord va fi un semnal care va fi egal în greutate cu un program de stimulare economică“, a comentat doamna Angela Merkel, cancelar al Germaniei.

10. Creditul, speculaţiile de bursă şi criza de încredere

Cuprins ↑

„Principiul stabilit, dar înconjurat prin o dispoziţie, e că banca nu poate emite decât 33% din bilete acoperite cu fondul ei metalic; 66% bazate pe poliţe, pe tranzacţiuni reale, pe scont real, cu termen scurt. Dacă acest principiu s-ar urma cu exactitate n-ar fi primejdii.“

Mihai Eminescu

Cercetând faptele în lumina istoriei economice multe greşeli puteau fi evitate, crizele puteau fi mai uşor înţelese şi rezolvate. Astfel, este necesar să facem o călătorie scurtă prin lumea formelor banilor, a creditului bancar şi în universul misterios al emisiunii şi tranzacţiilor de titluri de valoare (acţiuni şi obligaţiuni) pentru crearea de mijloace băneşti suplimentare la bursă.

Spre finalul periplului nostru vom vorbi despre influenţa unor factori ce nu ţin de economie, ci ,poate, de cauze psihologice care pot declanşa criza bursei de valori, criză care precede şi se leagă de criza financiar-economică.

Sfârşitul călătoriei noastre prin universul economic plin de riscuri, care de multe ori se poate materializa în situaţii limită, ne găseşte tot în locul din care, în anumite perioade ale istoriei, au început crizele financiar-economice globale. În plus vom încerca să prezentăm Planul American de Ieşire din Criză, plan ce are puncte comune cu metodele de salvare economică din multe ţări afectate de criză.

Diviziunea socială a muncii a generat apariţia banilor-marfă: mai întâi vitele, pieile, metalele şi mai târziu metalele preţioase, îndeosebi aurul, perioadă reflectată de banii-monedă.

În secolul XVII monedelor metalice li s-au adăugat bancnotele care cuprind biletul de bancă şi hârtia-monedă (banii de hârtie) care nu mai au valoare intrinsecă, dar măsoară valoarea celorlalte bunuri şi servicii.

Cambista – zaraf reprezentat
intr-o miniatura din secolul XI(►Sursă imagine)

Formele banilor în economia de piaţă sunt multiple: banii de credit (semne băneşti care au la origine o operaţie de credit: bancnotele, cecurile, cambiile); banii de hârtie (banii confecţionaţi din hârtie: bancnotele şi banii de tezaur); banii scripturali (bani de cont adică disponibilităţi aflate în conturile bancare şi circulând între aceste conturi prin operaţii de virament sau transfer între conturi); bani fictivi (bani fără valoare proprie, cu sau fără existenţă materială); bani electronici (sume de bani puse în mişcare de bancă cu ajutorul mijloacelor electronice de calcul).

Comerţul cu bani şi de distribuire a creditului (împrumutului) nu poate exista fără condiţia principală în orice relaţie de schimb, încrederea.

Încă înainte de anul 1200, genovezii au fost primii care au observat că de regulă cererile de rambursare ale clienţilor nu depăşeau 33% din totalul sumelor pe care băncile le primesc în depozit. Restul de 66%, putea fi folosit ca fonduri pe care să le folosească într-o afacere comercială, sau pentru a le da avansuri clienţilor în cont curent.

Creditul bancar realizează două funcţii: redistribuirea fondurilor temporar disponibile şi emisiunea monetară.

Prin intermediul băncilor se concentrează disponibilităţile băneşti de la populaţie, urmând a fi folosite drept credite pentru acoperirea unor nevoi temporare la alţi întreprinzători.

Prin funcţia de emisiune se realizează lărgirea creditului pe calea creării de mijloace băneşti suplimentare pentru întreprinzători, fiind necesară într-o economie dinamică în care activitatea economică în creştere solicită un volum mereu sporit de mijloace băneşti.

Exemplificăm: o depunere la bancă de 1.000 de u.b. de către un client oarecare, poate genera o mărire a posibilităţilor de creditare a băncilor, mult peste suma iniţială atrasă, în felul următor: în conformitate cu normele legale, banca primitoare a depunerii de 1.000 de u.b., este obligată să păstreze circa 10% din suma depusă în numerar. Rezultă că banca va putea acorda un credit de 900 de u.b.

Aceste 900 de u.b. vor putea forma o nouă depunere la o altă bancă spre fructificare. La rândul ei această a doua bancă trebuie să păstreze lichidităţi de 10%, putând împrumuta, la rândul ei, 810 u.b. (900 x 10% = 90; 900 - 90 = 810 u.b.)

Cu alte cuvinte, depunerea iniţială de 1.000 u.b. este multiplicată introducându-se în economie sub formă de credit, o sumă atât mai mare cu cât circuitul se repetă de mai multe ori. Această cifră reflectă creşterea mult mai mare a masei banilor în circulaţie decât depunerea iniţială.

Pentru ca emisiunea de mijloace băneşti prin intermediul creditului să contribuie efectiv la creşterea economică, se impun însă câteva condiţii: producţia sau serviciile activităţii creditate să aibă desfacere asigurată, factorii de producţie să fie la nivelul reproducţiei lărgite etc., astfel ca în final să se poată constitui sursele pentru rambursarea creditelor la termen.

Nerealizarea condiţiilor enumerate mai sus, intervenţia factorilor de ordin subiectiv face ca suplimentarea mijloacelor băneşti în circulaţie să nu-şi atingă scopul şi să degenereze într-un dezechilibru economic, uneori, cu urmări incalculabile, inflaţie, criză.

Deoarece se zice că „focarul gripei banilor“ ar fi pe la prietenii noştri americani, să îndrăznim să privim peste „gard“ şi să vedem cum se poate lărgi creditul prin crearea de mijloace băneşti suplimentare printr-o tehnică bancară ce se numeşte fractional rezerv banking (activitate bancară cu fracţiuni din rezerve).

În economia americană prin acest procedeu o bancă are voie să împrumute legal oamenilor bani pe care nu-i are fizic în seif. Băncile pot împrumuta până la de 10 ori mai mult decât au în depozit, uneori se poate ajunge până la de 30 de ori.

Cu referire la unele tehnici financiar-bancare occidentale de a crea fonduri suplimentare preşedintele României spunea „…au venit băieţii deştepţi cu studii la Harward, la Oxford şi au inventat cum să-ţi creşti acţiunile fără să ai bani. Cum să dai credite fără să ai bani.“ În continuare preşedintele afirmă că: „…o bancă ce are un milion dă credite de 30 de milioane. Până la acest nivel s-a ajuns. Este clar că mecanismele acestea toxice au fost generate de mai mulţi factori, dar unul este clar: modul de retribuire a conducătorilor de bănci, care şi-au putut încasa milioane şi milioane prime de succes, prime de nu ştiu ce, pentru că au acordat credite fără acoperire reală în bani pe care banca îi avea şi dobânzile s-au făcut venit al băncii“

Băncile lumii, la fel ca şi băncile americane, mai lucrează cu cecuri şi bani electronici care nu întotdeauna au acoperire în lichidităţi.

Se spune că un strop de istorie ne face mai înţelepţi. Deoarece o primă etapă a celei mai devastatoare crize economice ce a avut loc pe plan mondial în anii 1929-1933, s‑a materializat prin crahul financiar al Bursei din New York, trebuie să intrăm în lumea bursei, în speranţa că vom găsi răspunsul la întrebarea care este „călcâiul lui Ahile“ în economia SUA, din anii premergători acestei catastrofe economice.

Bursa este o instituţie oficială, privată sau de stat, prin mijlocirea căreia se efectuează tranzacţii cu diferite mărfuri fungibile (ex. cereale), valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni etc.), efecte de comerţ (cambii, bilet la ordin, cecuri), valute străine, devize şi se efectuează operaţiuni de asigurări.

Bursa reprezintă un seismograf extrem de sensibil care reacţionează imediat la cele mai diverse evenimente: tensiuni politice, condiţii climaterice, catastrofe naturale, greve etc.

Bursa din Antwerp (Belgia, Flandra) a fost dedicată în 1532 „pentru folosinţa comercianţilor din toate ţările şi de toate limbile şi ca o podoabă a oraşului“ (inscripţie în latină). A fost prima bursă din lume, rezistând până în 1858 când a fost distrusă de incendiu. (►Sursă imagine)

Bursa din Amsterdam (Olanda), situată pe râul Amstel
a fost proiectată de Hendrick de Keijser
şi deschisă în 1611. Tranzacţiile aveau loc în curtea interioară. (►Sursă imagine)

Cursul acţiunilor (preţul la care se vând şi se cumpără acţiunile la un moment dat) depinde de raportul dintre cerere şi ofertă, raport influenţat de veniturile anterioare aduse de titlurile de valoare. Preţul mai depinde de perspectivele viitoare aduse de titluri, nivelul ratei dobânzii, rata inflaţiei etc.

În economia de piaţă, multe din unităţile economice lucrative sunt organizate în societăţi pe acţiuni. Capitalul societăţii se formează prin contribuţia asociaţilor care primesc un număr de acţiuni proporţional cu capitalul bănesc subscris.

Acţiunea este o hârtie de valoare care certifică dreptul de proprietate asupra unei părţi din capitalul firmei emitente; acţionarul obţine o parte din profitul societăţii pe acţiuni, profit numit dividend (venit variabil).

Obligaţiunea este tot un titlu de valoare care conferă posesorului ei calitatea de creditor faţă de instituţia emitentă şi care are dreptul să primească pentru suma împrumutată un anume venit fix sub formă de dobândă.

Modificarea cursului acţiunilor poate declanşa acţiuni speculative. La baza speculaţiei stă tocmai faptul că acţiunile se tranzacţionează nu la valoarea lor nominală, ci la valoarea pe care o dictează condiţiile bursei.

Speculaţia a la hausse este cea în care se mizează pe creşterea cursului acţiunilor şi în consecinţă se cumpără în prezent şi se vinde în viitor.

Speculaţia a la baisse este cea care mizează pe scăderea cursului (cotaţiilor). Este suficient să apară un zvon privind situaţia nesatisfăcătoare a finanţelor unei întreprinderi şi cursul acţiunilor sale scade. Deci, posibilitatea obţinerii de dividende mici determină pe deţinătorii de acţiuni să le vândă. Acţiunile întreprinderilor rentabile înregistrează o evoluţie ascendentă a cursului (preţului).

Deseori scăderea foarte mare a cursurilor bursiere a constituit semnalul declanşării unei crize economice. Iar starea generală a economiei unei ţări este dată de indicii bursieri. Sporirea activităţii economice cerea noi investiţii firmelor producătoare, deci implicit crearea de noi mijloace băneşti suplimentare.

Bursa Regală din Londra (a doua), gravură de Thomas Bowles, tipărită şi vândută de Robert Sayer, la 20 august 1751. Prima bursă deschisă în 1567 a fost distrusă într-un incendiu în 1666. A doua bursă a fost inaugurată în 1669 şi distrusă din nou în incendiu în 1828. Fundaţiile pentru a treia bursă au fost puse la 1842, clădirea fiind inaugurată în ianuarie 1845. (►Sursă imagine)

Gravură a Bursei şi Magazinului de mărfuri pe malul
Nevei, Petersburg, Rusia (c. 1785) (►Sursă imagine)

După ce am prezentat, in sinteză, principalele instrumente de lucru şi categorii economice pe care se sprijină funcţionarea bursei, încercăm să descifrăm mecanismele producerii de fonduri băneşti suplimentare, prin emisiunea de acţiuni sau împrumuturi de obligaţiuni şi tranzacţiile acestora pe piaţa bursieră.

După Primul Război Mondial, marile investiţii făcute în economia americană s-au bazat pe emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni, fapt ce a dus la dezvoltarea rapidă a tranzacţiilor cu capital fictiv, la răspândirea jocurilor de bursă (operaţii efectuate la bursă cu scopul obţinerii unui câştig rezultat din diferenţa dintre cursul hârtiilor de valoare sau a bunurilor materiale din momentul cumpărării şi cel al vânzării.)

Tentaţia mare a câştigurilor, speculaţiile fără măsură au fost încurajate de câţiva factori. Pe primul plan se pot pune facilităţile acordate la cumpărarea de acţiuni: se putea cumpăra un pachet de acţiuni în valoare de, să zicem, 5.000 dolari cu numai 1.000 dolari bani lichizi, restul sumei fiind împrumutate de bursă, folosindu-se drept garanţii chiar… acţiunile cumpărate. E fabulos nu?

Lanţul speculaţiilor care a rezultat din aceste facilităţi de plată părea fără sfârşit. Datorită creşterii rapide a cursului, acţiunile astfel cumpărate erau vândute uşor, obţinându-se un câştig, să zicem, de cel puţin 1.000 dolari cu care se cumpăra iarăşi un pachet de acţiuni de 5.000 dolari ş.a.m.d.

Prin acest joc la bursă, în câteva luni, un speculator devenea proprietarul unor pachete de acţiuni de zeci de mii de dolari, un om bogat, dar evident, numai pe hârtie.

Mărimea speculaţiilor şi numărul celor implicaţi în tranzacţiile la bursă era imens, 19 milioane în anul 1929. Marea majoritate a speculatorilor achiziţionau acţiuni pe credit.

Atâta timp cât cursul acţiunilor era în creştere toţi speculatorii câştigau, nimeni nu pierdea. Câştigul se măsura în acţiuni-hârtie, nu în bani lichizi, iar acţiunile valorau ceea ce indica bursa numai pentru momentul respectiv.

Agentul de bursă (The speculator)
Pictură de Francis William Edmonds (1852) (►Sursă imagine)

Cât valorau în realitate a arătat criza ce a urmat. A fost suficient ca printre milioanele de clienţi ai bursei să se răspândească suspiciunea, care este prima fază a neîncrederii, asupra realităţii, autenticităţii, garanţiilor pe care le reflectau valoarea acţiunilor, pentru ca avalanşa vânzărilor să se dezlănţuie. Iar aceasta este echivalentă cu o catastrofă financiară.

Cursul acţiunilor a început să scadă mai întâi lent, apoi din ce în ce mai accelerat. Cea mai mare prăbuşire a cursului acţiunilor a fost la bursa din New York, catastrofă economică, nemaiîntâlnită până atunci. În câteva ore averi numeroase au fost înghiţite de jocul nemilos al bursei. Pierderea înregistrată ca urmare a scăderii cursului acţiunilor s-a ridicat la o cifră care depăşea datoria publică a SUA.

Fenomene asemănătoare de panică au cunoscut şi bursele de valori din celelalte state capitaliste. Consecinţele principale ale crahului de la bursa din New York au fost scăderea dramatică a consumului, reducerea uriaşă a capacităţilor de producţie, falimente, zeci de milioane de şomeri.

Criza de bursă precede şi se leagă de criza financiară şi cea economică prin faptul că se dereglează circulaţia bănească, lipsesc banii în numerar, neachitarea obligaţiilor ajunse la scadenţă, restrângerea creditului şi creşterea nivelului dobânzilor, instituţii financiar-bancare şi societăţi economice sunt falimentare, înrăutăţirea condiţiilor de viaţă a celor mulţi cu venituri fixe şi mici este evidentă.

Criza bursei de valori este o formă aparte a crizei financiare şi se poate declanşa şi sub influenţa unor factori ce nu ţin de economie, ci de cauze politice sau psihologice (suspiciune, neîncredere, teamă, panică etc.).

„Deponentul are psihologia lui proprie foarte complexă, foarte schimbătoare, de multe ori nelogică, dar gata întotdeauna să intre în panică sub imboldul neîncrederii sau temerii că-şi pierde avutul.“ (V. Slăvescu).

Elementul complementar al economisirii şi investiţiei îl constituie înclinaţia spre valori lichide sau tentaţia oamenilor de a păstra averea sub formă de bani ori în conturi la bănci, aşa cum arată J. M. Keynes.

În acest sens să ne amintim de România anilor 1929-1933, ca urmare a declanşării Marii Depresiuni Economice, când volumul plăţilor fără numerar (în bani scripturali) a scăzut mult, în schimb volumul plăţilor în numerar a crescut şi datorită panicii deponenţilor. Băncile nu mai puteau asigura lichidităţile, ceea ce se reflecta în încetarea plăţilor de către acestea.

Şi atunci ca şi astăzi, în cadrul soluţiilor de ieşire din criză, banca centrală de emisiune a fost interesată ca băncile cu probleme să aibă asigurate lichidităţi, căutând să rezolve această problemă prin mijloace artificiale, adică punerea la dispoziţia băncilor respective a unui volum imens de credite.

Cu tot sprijinul acordat prin credite, de către B.N., băncile nu au putut face faţă cererilor de restituire a depunerilor populaţiei. Din cauza crizei în perioada 1929-1933 un număr de 40.000 de întreprinderi au dat faliment.

Alături de cauzele economice şi alte cauze generale sau locale, situaţia este mult îngreunată de lipsa de încredere faţă de măsurile ce se încearcă în îndreptarea dezechilibrului. Din cauza acestui factor psihologic, multe capitaluri nu sunt folosite în afaceri, aşa încât circulaţia monedei este mult încetinită şi piaţa financiară suferă.

Sfârşitul călătoriei noastre prin trecutul istoriei apariţiei crizelor economico-financiare globale se termină în prezentul economic, adică tot în ţara din care în anumite perioade au început aceste crize, prin încercarea de a nuanţa câteva din ideile Planului american de ieşire din criză, plan ce are puncte comune cu metodele de salvare economică din multe ţări afectate.

Proiectul planului de salvare economică presupune mai întâi cumpărarea de către Trezoreria SUA de la bănci, a creditelor ipotecare neperformante, oferind instituţiilor de credit până la 700 miliarde dolari. În schimb statul primeşte cotă-parte din profiturile firmelor care beneficiază de acest plan.

Se vor acorda credite pentru plata taxelor. Planul presupune şi măsuri împotriva punerii sub sechestru a proprietăţilor, în caz de neplată a ratelor, care în anul 2009 se prelimină a fi până la 2 milioane de sechestre.

Statul va avea dreptul de a revizui condiţiile împrumuturilor ipotecare acordate creditorilor în dificultate.

Pallas Atena, zeiţa înţelepciunii Pictură de Gustav Klimt, 1898 (►Sursă imagine)

Dintr-un material primit de la New York, prin amabilitatea domnului F. C., numit Criza financiară: un grafic al evenimentelor şi strategii adoptate am sintetizat doar câteva din măsurile concrete realizate prin proiectul planului american de ieşire din criză.

Rezervele Federale funcţionează ca o bancă centrală de emisiune, adică are puterea de a emite bani pentru întreaga naţiune, şi prin acest mecanism controlează rata dobânzii, rezervele de monedă şi stabileşte, retrăgând sau lansând bani lichizi pe piaţă, valoarea monedei naţionale.

Acest sistem federal de rezerve (Federal Rezerve) a creat următoarele mecanisme financiare în vederea salvării instituţiilor financiare aflate în criză: Programul de Licitaţii la Termen (TAF), Program de Împrumuturi cu Titluri de Valoare la Termen (TSLF), Program de Creditare a Ordonatorilor de Credite Primare (PDCF), Program de Finanţare cu Bilete de Trezorerie (CPFF), Program de Finanţare a Investitorilor de pe Piaţa Monetară (MMIF).

Pe date de 7 martie 2008 conducerea Rezervelor Federale anunţă licitaţii TAF în valoare de 50 miliarde dolari organizate în zilele de 10 şi 24 martie şi prelungeşte programul TAF cu încă 6 luni.

La finele lunii septembrie 2008 se autorizează o extindere cu 330 miliarde dolari a liniilor de credit încrucişat cu Banca Canadei, Banca Angliei, Banca Japoniei, Banca Naţională a Danemarcei, Banca Norvegiei, Banca Centrală a Australiei, Banca Naţională a Elveţiei, ajungându-se la un total de 620 miliarde dolari.

În afara Sistemului Federal de Rezerve (constituit din 12 bănci federale de rezervă), mai funcţionează următoarele organisme federale: Sistemul de asigurare a depozitelor bancare, Fondul de stabilizare şi Trezoreria (Tezaurul public).

Printr-un comunicat de presă pe data de 19 septembrie 2008 se anunţă că din fondul de stabilizare a schimburilor valutare se vor folosi 50 miliarde dolari pentru garantarea investiţiilor, în fondurile mutuale active pe piaţa mondială.

Pe data de 28 octombrie 2008, prin comunicat de presă, Trezoreria SUA anunţă un program de achiziţii de capital, care în perioada 28 oct.-19 dec. 2008 achiziţionează acţiuni preferenţiale în sumă de 119,65 miliarde dolari din circa 162 de bănci americane.

Bank of America anunţă intenţia de a achiziţiona Merril Lynch & Co. pentru suma de 50 miliarde dolari.

Nu putem decât să sperăm că toate aceste măsuri vor funcţiona şi vor contribui la depăşirea crizei.

11. Istorie şi prezent în crizele financiare

Cuprins ↑

Dacă deschidem Dicţionarul de economie la litera C găsim: criză financiară = dereglare a sistemului financiar al unei ţări, sistem format din: sistem de credit (suma relaţiilor de credit a formelor, metodelor şi normelor de acordare a creditelor existente), circulaţie bănească (mişcare continuă pe care circulaţia mărfurilor o imprimă în mod direct banilor), finanţele statului (finanţele bugetului de stat, asigurărilor sociale, asigurărilor de bunuri şi persoane, răspundere civilă). În sens restrâns, criza financiară înseamnă dereglare a finanţelor statului şi care se exprimă în deficite mari ale bugetului de stat (parte a cheltuielilor bugetare, ce nu pot fi acoperite din venituri bugetare).

Crizele financiare au fost determinate de evenimente economice şi politice extreme care au atras după ele secătuirea visteriei statului.

Țările afectate de criza financiară în 2009 (maro) (►Sursă imagine)

Cauza cauzelor unei crize financiare o constituie războaiele care trebuie susţinute de cheltuieli bugetare uriaşe fiind însoţit de enorme distrugeri de valori materiale şi spirituale.

O primă cauză a unei crize financiare o constituie tendinţa cheltuielilor bugetare exagerate şi micşorarea spiritului de economisire.

În decursul istoriei, o altă cauză a fost inflaţia monetară, fenomen care constă în suprasaturarea arterelor de circulaţie cu o cantitate de bani de hârtie care depăşeşte nevoile reale ale necesarului de monedă pentru circulaţia normală a mărfurilor, situaţie ce duce la devalorizarea banilor (reducere oficială a valorii semnelor băneşti în raport cu aurul sau cu valutele străine, cu implicaţii în creşterea preţurilor pe piaţă şi reducerea puterii de cumpărare).

Deci inflaţia poate fi cauză şi efect. Astfel inflaţia are influenţă negativă asupra funcţionării economiei naţionale, accentuează disproporţionalităţile producţiei, dezorganizează comerţul şi circulaţia bănească.

A treia cauză este hipertrofia creditului (dezvoltarea excesivă a volumului creditului) pe termene diferite, care în cea mai mare parte, din varii motive, rămâne imobilizat, provocând şi blocarea circulaţiei creditelor.

Risipa cheltuielilor bugetare neproductive, ce are consecinţe grave asupra bugetului statului formează a patra cauză a crizei financiare. Bugetul reprezintă un tablou, o balanţă cu doua părţi, la venituri (intrări): impozite şi taxe pe salarii, vărsăminte din profiturile întreprinderilor industriale, agricole, comerciale, bancare etc., cotizaţii pentru asigurări sociale şi la cheltuieli (ieşiri): finanţarea administraţiei publice, apărare, învăţământ, sănătate, asigurări şi asistenţă socială, locuinţe şi afaceri economice.

Politicile fiscale folosesc drept pârghii impozitele şi taxele. Pe lângă rolul de redistribuire a veniturilor şi de creare a surselor financiare necesare efectuării cheltuielilor cu caracter public, politicile fiscale pot contribui la relansarea activităţii economice prin reducerea impozitelor şi taxelor, ceea ce are ca rezultat creşterea veniturilor provenite din salarii cât şi din profituri şi în consecinţă se încurajează cererea de bunuri şi servicii (consumul), cât şi de bunuri productive (investiţii = dezvoltare). Numărul mare de impozite şi taxe nu ridică întotdeauna randamentul acestora, prezenţa economiei subterane ş.a. poate contribui la dezechilibrarea bugetară. Putem vorbi de a cincea cauză a crizei financiare.

A şasea cauză o constituie de regulă serviciul datoriei externe, adică totalitatea împrumuturilor exprimate în valută convertibilă, bunuri sau servicii, contractate de stat în străinătate şi nerambursate creditorilor.

Alături de aceste cauze şi alte cauze generale sau locale, situaţia este mult îngreunată de lipsa de încredere pentru măsurile ce se încearcă în îndreptarea dezechilibrului. Din cauza acestui factor psihologic, multe capitaluri nu sunt folosite în afaceri, aşa încât circulaţia monedei este mult încetinită şi piaţa financiară suferă.

Crizele financiare pot fi independente de crizele economice. Crizele financiare se împletesc cu crizele sistemului bănesc (totalitatea normelor juridice care reglementează operaţiunile de emisiune, circulaţie şi de retragere a banilor din circulaţie) şi cu crizele de credit, accentuând procesul de centralizare a capitalului, producând perturbări, modificări în sistemul relaţiilor financiare, în sensul că deficitul bugetar şi deficitul balanţei de plăţi (suma de bani cu care valoarea importurilor unei ţări depăşeşte valoarea exporturilor într-o perioadă de timp) capătă pentru unele ţări caracter cronic.

Literatura de specialitate consemnează în Anglia crize financiare în timpul războiului de şapte ani, în perioada 1756-1763; în SUA în timpul războiului civil, în perioada 1861-1865. În perioada 1929-1933, criza financiară a fost declanşată de criza economică de supraproducţie, care a dus la creşterea exorbitantă a deficitelor bugetare şi a datoriei externe.

V. Slăvescu consideră criza din 1929-1933 o „criză economică cu reflexe monetare“.

Ştiinţa economică a vremii a fost surprinsă de apariţia crizei şi s-a dovedit, uneori, neputincioasă în elaborarea de soluţii viabile. Au existat încercări de ieşire din criză prin aplicarea unor măsuri.

S-a trecut la echilibrarea bugetară adică la stabilirea concordanţei, egalităţii între veniturile şi cheltuielile bugetare, prin reducerea cheltuielilor publice (achiziţii, comenzi de stat, şi investiţii) şi creşterea veniturilor statului, folosind ca suport sporirea impozitelor, a taxelor şi a reducerii salariilor.

S-a apelat la o politică de devalorizare monetară – reducerea oficială a valorii semnelor băneşti în raport cu aurul sau cu valutele străine. Efectuarea devalorizării duce la creşterea preţurilor pe piaţă în defavoarea celor mulţi şi cu venituri fixe mici.

S-a mai încercat, în decursul istoriei noastre economice, măsuri ca: mărirea emisiunii monetare (s-a constatat că aceasta este efectul crizei şi nu cauză), activarea circulaţiei monetare (dependente de lipsa de încredere a deponenţilor), politica bancară (deşi se garantase soarta băncilor, s-a renunţat, lăsând băncile să cadă) şi multe altele.

Din păcate nu toate aceste măsuri s-au materializat în rezultate aşteptate.

În scrierile economice, găsim că lucrările lui J. M. Keynes în care este fundamentată doctrina economică a dirijismului, doctrină ce determină tendinţa intervenţiei din plin a statului în economie, prin subvenţii, investiţii şi comenzi de stat, doctrină ce va fi aplicată diferit de la o ţară la alta, iar măsurile vor oscila între liberalism şi dirijism. Liberalismul clasic înseamnă piaţă liberă care se autoreglează, adică liberă concurenţă, mişcare liberă a preţurilor în confruntarea dintre cerere şi ofertă. Dezechilibrele din activitatea economică se rezolvă de la sine prin intermediul crizelor. Intervenţia statului în economie se limita doar la asigurarea unui cadru legislativ – instituţional. Neoliberalismul doreşte limitarea intervenţiei statului la un optim necesar deoarece statul poate greşi, uneori, în amestecul său în viaţa economică, când nu se ţine seama de respectarea legităţilor economice, sacrificând economia din raţiuni politice, sociale, de conjunctură etc., generând în acest fel inflaţie, nivel de trai scăzut etc.

Criza financiară din România are şi ea „personalitatea“ ei chiar dacă se întrepătrunde cu elemente de criză economică.

Aprecierea monedei naţionale (creşterea valorii monedei şi implicit mărirea puterii ei de cumpărare) s‑a dovedit riscantă deoarece a fost însoţită din anii precedenţi de o creştere a salariului real (cantitatea de bunuri şi servicii care pot fi procurate pe baza salariului nominal) peste productivitate, ceea ce micşorează competitivitatea externă a ţării, exporturile.

Deci necorelarea creşterilor salariale cu productivitatea muncii, mai ales în industrie, creşte preţul produselor româneşti la export mărind astfel deficitul balanţei comerciale – sumă cu care plăţile (cheltuielile) pentru importuri depăşesc încasările (veniturile) din exporturi, mai simplu spus, importurile sunt mai mari decât exporturile.

Deci prin balanţa comercială se compară intrările (încasările) şi ieşirile (plăţile) de mărfuri, exprimate valoric, ale unei ţări pe un an. Balanţa comercială alături de balanţa serviciilor face parte din balanţa de plăţi. Balanţa de plăţi reflectă situaţia reală a raporturilor economice ale ţării cu străinătatea. Dacă balanţa de plăţi este deficitară, adică plăţile sunt mai mari decât încasările, se impune recurgerea la împrumuturi externe şi (sau) atragerea de depozite din străinătate. Ambele soluţii presupun plata unor dobânzi ridicate. Mai există alternativa recurgerii la vânzarea unei părţi din rezervele constituite din valute şi aur. Balanţa de plăţi externe deficitară, reflectă situaţia economică precară a ţării. Datoria noastră externă va atinge suma de 60 miliarde euro, iar deficitul de cont curent, se prelimină până în anul 2012 să ajungă la circa 10% din PIB (exprimă valoarea bunurilor produse şi serviciilor prestate într‑o ţară în decurs de un an şi destinate consumului final). Aceasta înseamnă că economia continua să producă pierderi, adică iese mai multă valută din ţară, decât intră prin exporturi + valuta celor plecaţi la muncă în străinătate. În plus, în continuare, ritmul importurilor este mai mare decât ritmul exporturilor, iar calitatea produselor şi serviciilor lasă de dorit sub raportul competitivităţii, ca să nu mai vorbim, la cauze, de gestionarea defectuoasă a banului public. Cred că nici statele care s-au format pe teren stâncos şi nisipos, nu importă circa 80% din necesarul de produse agro-alimentare. Pământurile noastre au un potenţial ecologic imens, nefiind intoxicate cu pesticide.

Din păcate, guvernanţii noştri au alte priorităţi, nicicum securitatea alimentară a celor mulţi cu venituri mici.

Contul curent înregistrează intrările, încasările de bani de pe urma exporturilor şi ieşirile, cheltuielile pentru importurile de bunuri şi servicii ş.a., care sunt urmărite însumat la cele două balanţe precedente: comercială şi de servicii.

În condiţiile actuale ale economiei noastre, reducerea previzibilă a fluxului de capital către România, o dată cu agravarea crizei financiare ce zguduie pieţele de capital din întreaga lume, va crea probleme mari de finanţare a deficitelor de cont curent, cu cel puţin 50% din necesarul de finanţare a acestui tip de deficit.

Nu mai este nevoie să insistăm asupra necesităţii imperioase de a avea un buget echilibrat. De această stare de fapt depinde în realitate realizarea unor obiective; creşterea nivelului de trai, valoarea şi stabilitatea monedei naţionale etc.

În cărţile de specialitate se spune: în cazurile în care veniturile bugetare ordinare (provenite din impozite, taxe, venituri de la întreprinderi şi domenii publice etc.) nu asigură finanţarea tuturor cheltuielilor publice, deficitul trebuia acoperit pe seama împrumuturilor de stat, emisiuni monetare, ceea ce poate conduce la inflaţie şi la deprecierea monedei naţionale şi a dezechilibrului balanţei de plăţi externe.

Şi altă dată, ca şi acum, cel mai la îndemână mijloc de echilibrare a bugetului îl constituie comprimarea, „îngheţarea“ şi, de ce, nu reducerea puternică a cheltuielilor.

Împotriva acestei idei se ridică obiecţia că economia nu se poate dezvolta şi populaţia va suferi din cauza economiilor severe făcute în cheltuielile bugetare.

Se pune tot mai des întrebarea de ce sunt atât de mari deosebirile între salariile şi pensiile bugetarilor? De ce un dascăl şi medic debutant, să nu mai vorbim de profesorul cu gradul I şi mulţi ani vechime are un salariu mai mic decât şoferul sau femeia de serviciu din agenţiile guvernamentale? Veniturile de mii de euro nu mai sunt o raritate în rândul unor bugetari. Citeam într‑un ziar central că sunt foşti salariaţi care primesc lunar pensii de sute sau chiar mii de euro. Este vorba de foşti magistraţi sau colonei de poliţie ori armată care ridică lunar, pensii cuprinse între 4.000 şi 8.000 de lei.

Mai amintim doar de tehnica militară din ce în ce mai costisitoare, măsurile luate pentru lărgirea şi întărirea aparatului administrativ-poliţienesc, regiile autonome (cu înalte poziţii de monopol, de dominaţie a pieţei, evitându-se implicarea lor în relaţii concurenţiale astfel că preţurile lor sunt cele ştiute, greu de suportat de populaţie), obligaţiile financiare militare şi politice, mari cheltuieli guvernamentale, toate acestea şi altele, apasă greu asupra bugetului României, fiind creatoare de inflaţie.

Avantaje apar doar în anumite zone ale existenţei noastre, în sensul că astfel se produce clientelismul politic şi voturi. Această situaţie prezentă este compensată prin veniturile mici ale altor grupuri sociale (sănătate, învăţământ etc.) sau micşorarea profiturilor din sistemul economic. Şi astfel salariile noastre rămân dintre cele mai mici din Europa.

Toate aceste cheltuieli bugetare, creşterea datoriei publice – totalitatea obligaţiilor băneşti contractate de stat (guvern, instituţii publice financiare etc.) la un moment dat din împrumuturi interne şi externe, presiunea electorală, duc la sporirea vertiginoasă a cheltuielilor publice, iar dacă nu există acoperire în venituri, apare deficitul bugetar, cu implicaţii „perlate“ în creşterea sarcinilor fiscale (impozite, taxe) şi altele.

Companiile comerciale adaugă la costurile de producţie obligaţiile fiscale ce le revin, mărind astfel aceste costuri. Deci, toate creşterile de preţuri la materii prime, materiale, combustibil, energie, sporirea mai rapidă a salariilor decât productivitatea muncii, fiscalitatea, diferenţe de curs valutar etc., determină creşterea costurilor pe care producătorii le recuperează de la consumatori prin preţuri. Sindicatele se agită, cresc iarăşi salariile, urmate din nou de mărirea preţurilor. Spirala inflaţionistă s-a format.

Ca şi cum toate acestea nu ar fi suficiente, nu lipsesc furturile din banul public prin licitaţii trucate, achiziţii publice măsluite, supraevaluări lacome de contracte plătite din bani publici etc.

Dar când se vorbeşte de majorarea salariilor celor din învăţământ, sănătate etc. se spune că: „O astfel de măsură ar avea ca efect creşterea fără precedent a inflaţiei, accentuarea deficitului de cont curent şi un deficit bugetar uriaş, ceea ce ar duce România într-o stare de instabilitate economică, ce va fi agravată de situaţia internaţională.“ (V. Vosganian).

După teoria economică aceste afirmaţii sunt perfect adevărate. Din păcate, aceste adevăruri nu s‑au prea spus de guvernanţii noştri când era vorba de cheltuieli bugetare neproductive şi lipsite de „smerenie“ din zona politicului, care curios, nu mai produc inflaţie.

Nu le mai enumăr, acest tip de cheltuieli le ştiţi mai bine ca mine. Dar vreau să amintesc, totuşi, de cheltuielile uriaşe ale unui parlament bicameral. W. Churchil spunea că „democraţia costă.“ Apropo, se spune prin mass-media că un parlamentar ne costă lunar 7 mii de euro, înmulţiţi cu 458 de parlamentari = 3.206.000 euro pe lună, anual cifra atinge valoarea de 38.472.000 euro. Numai că la noi totul costă mai mult decât la alţii, cu populaţie mult mai mare şi cu un potenţial economic deosebit.

Dacă, măcar, o parte din „găurile negre“ ale risipei, furturi sub diferite forme din banul public, s-ar micşora, guvernanţii ar rezolva, poate, problema majorărilor salariale la o parte din bugetari şi de ce nu, puţin din problematica investiţiilor, deci a dezvoltării.

Ştim că economia noastră a crescut stimulată de consum şi dinamica din construcţii şi comerţ, alimentate toate acestea, prin credite.

Politica de creditare pregătită de BNR prin restricţii suplimentare la acordarea de credite, creşterea dobânzilor şi o previzibilă reducere a puterii de cumpărare, vor diminua, încetini creşterea economică.

Proiectul actual al bugetului general consolidat pentru 2009 prevede un deficit bugetar de 2% (extrem de optimist) şi o creştere economică de 6%.

Criza de lichiditate din ţările vecine se va reflecta în cursul de schimb, iar scăderea fluxurilor băneşti care ar fi putut finanţa deficitul de cont curent va avea implicaţii în deprecierea monedei naţionale.

Legat de criza financiară un ziarist spunea foarte plastic, că banii virtuali au ieşit din computer şi au atacat lumea financiară reală. Nu se prea ştie cum să ne apărăm de acest monstru virtual care ne asediază.

P. Samuelson spunea că banii sunt „sângele care irigă sistemul economic“, iar băncile sunt asemănate cu plămânii societăţii.

În încercarea de a salva băncile de degringolada creată de criza financiară, unele mari state din Occident au mers până acolo, încât au încălcat principiile capitalismului, economiei de piaţă (proprietate privată, formarea liberă a preţurilor, piaţă concurenţială, stat democratic) naţionalizându-se unele bănci cu probleme, prin cumpărare de acţiuni, astfel aceasta ajutându-le cu „injecţii“ de lichidităţi, fapt ce l-ar face pe Marx, dacă ar trăi, să se bucure.

În cazul crizelor financiare un loc aparte îl ocupă aşa numiţii speculatori. Aceştia sunt organizaţii economice, persoane fizice, deţinătoare de fonduri uriaşe care sunt în căutare de sisteme monetare, monede, cu probleme, mai slabe, din orice loc a lumii. Ca nişte rechini se reped să „muşte“ din valute, câştigând din diferenţa, creată artificial, de dobândă şi de curs valutar.

Celebră este acţiunea speculatorului Soros care a simţit la un moment dat vulnerabilitatea monedei naţionale a Angliei, reuşind printr-un atac speculativ bancar, să câştige o sumă foarte mare în lire, cu consecinţe cât se poate de concrete asupra stabilităţii pieţelor financiare din zonă.

Un prim „atac“ financiar care urmărea să lovească leul în plin, a fost dejucat de BNR, materializându-se cu pierderi mari pentru speculatori. Agenţia Standard & Poor’s aruncă în aer credibilitatea României prin scăderea ratingului de ţară.

Mari cotidiene nemţeşti, americane, britanice sau franţuzeşti parcă formează o adevărată conspiraţie pentru a cânta prohodul economiei româneşti.

Se vehiculează ideea în presa românească, că aceste atacuri concertate din presa străină asupra economiei noastre au ca scop îndepărtarea investitorilor străini şi atragerea lor în ţările Occidentale care sunt în plină criză financiară şi economică.

Poţi crede orice despre aceste atacuri spectaculoase. Apar întrebări despre natura acestor acţiuni. Se ascund în spate numai interese economice, sau (şi) de altă natură?

Istoria economică şi experienţa prezentului ne arată că interdependenţa dintre naţiuni este puternică când nu există bariere financiare. Legăturile financiare internaţionale sunt foarte strânse. Ca şi pentru criza economică, remedierea crizei financiare este dependentă în parte şi de economia internaţională.

Nu cunosc nici o ţară care s-a dezvoltat, s-au se dezvoltă, numai cu ajutorul capitalului străin sau cu fluxuri de bani venite de la cei care muncesc în ţări mai „calde“ din punct de vedere economic.

Un pachet guvernamental la nivel de ţări dezvoltate şi nu numai, de măsuri de prevenire a crizei, de stimulare şi de creştere economică, fundamentate pe regulile bunului simţ, a unui raport optim între resurse şi nevoi, a unei corelaţii judicioase între producţie şi consum, stimularea spiritului de economisire care formează capitalul propriu şi de securitate internaţională, pot genera o rezultantă comună cu implicaţii directe, acolo unde este cazul, în rezolvarea crizei şi revenirii la prosperitate.

12. Dictatura financiar–bancară globală sau necesitatea unei noi politici economice internaţionale

Cuprins ↑

Prezenţa unor factori depresivi care nu dau voie economiei mondiale să iasă din impas alimentează aproape continuu starea de criză şi nesiguranţă la care se adaugă contradicţia permanentă ce există între dorinţa de dezvoltare economico-socială şi restricţiile impuse de factorii naturali. Nerespectarea raportului optim între resurse şi nevoi şi a unui echilibru între producţie şi consum se materializează prin crize ciclice economico-financiare, prin existenţa unor decalaje, încă mari, între ţările puternic industrializate şi ţările mai puţin „norocoase“ din punct de vedere economic.

Aceste dezechilibre şi implicit, crize economice fac necesară prezenţa unor soluţii care să asigure stabilitatea şi creşterea economică.

Rezolvarea tuturor acestor probleme economice ar sta, după unii, în crearea unei autorităţi financiar-bancare, unice, la nivel global, iar după alţii, soluţia s-ar materializa într-o nouă politică economică internaţională prin care s-ar stabili un echilibru între resursele şi nevoile întregii omeniri, diminuarea ratei şomajului la nivel mondial, îmbunătăţirea calităţii vieţii, reducerea decalajului economic etc.

Din păcate, de la Marea Criză Economică Mondială din 1929-1933, lumea capitalului a fost zguduită în fiecare deceniu, într-o măsură mai mare sau mai mică, de crize economice. Astfel o primă criză ce a avut loc după Marea Depresiune a fost în perioada 1948-1949. Crize parţiale au avut loc şi în Europa Occidentală în perioada 1951-1952, evident acestea fiind o continuare a crizei anterioare din SUA. O altă criză cu caracter ciclic a avut loc în anii 1957-1958, ea cuprinzând mai multe ţări capitaliste dezvoltate (SUA, Anglia, Canada, Japonia etc.).

În jurul anului 1960 încep să apară simptomele crizei sistemului monetar internaţional creat la Bretton-Woods, semne care aveau drept cauză principală deficitul balanţei de plăţi externe a SUA, la care se mai adaugă devalorizarea dolarului şi a lirei sterline.

În perioada anilor 1969-1970 are loc o recesiune economică de mari dimensiuni (micşorarea activităţii economice, reducerea producţiei, regrese în afacerile comerciale, financiare, de bursă etc.). O să ne oprim în enumerarea noastră la criza economică din jumătatea deceniului 1970-1980, rămasă în istorie sub numele de criza petrolului, deoarece petrolul reprezintă circa 45% din resursele energetice ale lumii.

Tot in deceniul şapte, mai ales în a doua jumătate a acestuia, precum şi în anii 1971-1973 are loc o criză a sistemului valutar occidental, sistem construit pe baza acordurilor de la Bretton-Woods, criză ce se manifestă în dereglarea balanţelor de plăţi, devalorizări şi revalorizări ale unor valute, scăderi sau creşteri ale cursurilor valutare faţă de dolar care fusese menţinut supraevaluat. Administraţia americană a susţinut neschimbat cursul aurului din 1935, neadmiţând devalorizarea acestuia timp de circa 35 de ani. Devalorizarea ar fi însemnat „ieftinirea“ dolarului, creşterea preţurilor pe piaţă, scăderea puterii de cumpărare, s-ar fi îmbunătăţit situaţia balanţei comerciale în măsura în care exporturile erau avantajoase, iar importurile întâmpinau dificultăţi.

Anii care au urmat după Marea Criză datorită problematicii economice au deschis calea economiei keynisiene în sensul că intervenţia statului în economie prin subvenţii, investiţii şi comenzi de stat este considerat factor de echilibru.

Pentru înlăturarea efectelor crizei din 1929-1933, îndeosebi pentru lichidarea şomajului în masă, se pune în practică parţial, în perioada 1933-1936 în SUA, un program de politică social economică numit New Deal (,,Noua Acţiune“ sau „Noua Înţelegere“).

New Deal, pictură murală de Charles Kaluder,
aflată în Cohen Building Washington D.C (►Sursă imagine)

Măsurile social economice întreprinse în cadrul New Deal constituiau prima încercare de a pune în valoare teoriile lordului economist J. M. Keynes.

Administraţia Federală a început această politică cu un program de refacere a industriei prin lansarea unor comenzi publice şi ofertă de credite ieftine, dolarul a fost devalorizat cu 40% în vederea ieftinirii şi relansării exportului, o noua legislaţie privind stimularea construcţiei de locuinţe prin subvenţii şi garanţii publice, largă asistenţă pentru fermieri, legea securităţii sociale etc.

Principiile de bază ale programului de refacere economică şi de protecţie socială au fost în mare măsură abandonate, deoarece intrau în conflict cu interesele marilor corporaţii.

Anul 1944 a fost punctul de plecare pentru toate organismele financiare internaţionale.

Scopul Conferinţei monetare şi financiare a Naţiunilor Unite de la Bretton Woods (SUA) a fost instaurarea unei ordini monetare şi a unei stabilităţi asigurate, prin aplicarea unui sistem de cursuri valutare fixe (cantitatea de monedă străină care se primeşte în schimbul unei unităţi de bani naţionali), cu rate de fluctuaţii limitate ce a uşurat dezvoltarea schimburilor, creând un climat de încredere necesar progresului economic.

Sistemul monetar internaţional postbelic constituit la Bretton-Woods a consolidat etalonul aur-devize (emisiunea de monedă naţională are la bază o rezervă de active, care poate fi formată în afară de aur şi din cambii, cecuri, acţiuni, obligaţiuni etc. alături de valute liber utilizabile). Spre deosebire de perioada interbelică, a rămas o singură monedă ca mijloc internaţional de plată şi de rezervă, respectiv dolarul american, ca monedă–pivot a sistemului. Guvernul SUA se angaja să menţină paritatea monedei sale (raport valoric dintre cantitatea de metal preţios cuprins de moneda naţională faţă de o monedă străină) precum şi convertibilitatea ei în aur (dreptul deţinătorului unor bancnote de a schimba bancnotele, cu aur sau cu devize-aur la paritatea oficială), la cererea băncilor centrale, la preţul fix de 35 dolari uncia.

Dolarul american consolidat după război începe să devină monedă internaţională.

Ideea centrală a Conferinţei de la Bretton-Woods a fost şi necesitatea de a crea organisme financiare internaţionale cu capacitate de decizie pe plan economic şi politic.

Izvorul problemelor se consideră a fi dezechilibrele economice între ţări, dezechilibre ce constituie o cauză permanentă a acestui conflict şi că pentru a se diminua acest conflict este necesar să se creeze structuri multilaterale de finanţare şi de ajutor economic. În acest context s-a hotărât la 1 iulie 1944 înfiinţarea a două mari organisme bancare internaţionale, Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială (BM).

Emblema Fondului Monetar Internațional

Funcţiile FMI sunt: supravegherea ordinii monetare internaţionale, interzicerea devalorizării competitive, respectarea stabilităţii ratei de schimb, stabilirea unui preţ uniform pentru aurul monetar etc. F.M.I. vine în ajutorul ţărilor în curs de dezvoltare prin măsuri cum ar fi instituirea finanţării compensatorii a fluctuaţiilor exporturilor, în plus se promovează un vast program de asistenţă financiară materializate prin acţiuni de creditare etc.

Scopul principal al BM era să acorde împrumuturi pentru reconstrucţie şi să promoveze investiţiile şi dezvoltarea în ţările Europei distruse de Al Doilea Război Mondial. Din grupul BM fac parte Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID) al cărei scop principal este să promoveze progresul economic şi social al naţiunilor în curs de dezvoltare.

Consideraţiile economice pot intersecta zonele problemelor politice. O guvernare ineficientă afectează negativ performanţele economice. De exemplu, corupţia reduce competitivitatea unei economii, iar lipsa educaţiei, împreună cu nerespectarea drepturilor omului, afectează productivitatea muncii, măsurile populiste cu ocazia alegerilor, adică necorelarea creşterilor salariale cu productivitatea muncii, mai ales în industrie, necorelare ce creşte preţul produselor la export, veniturile din export scad, mărind astfel deficitul balanţei comerciale etc.

Am dat doar câteva exemple, ce determină organismele internaţionale de creditare să pună condiţii pentru eficientizarea împrumuturilor lor, iar de cele mai multe ori „condiţiile“ extrem de dure creează o dependenţă economică cu implicaţii majore în zona politicului, creând mari avantaje economice acestor structuri internaţionale.

La data de 30 octombrie 1947 la Geneva s-a încheiat tratatul multilateral interguvernamental cu privire la tarife vamale şi alte probleme de comerţ internaţional, adică Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT). Din 1995 GATT s-a transformat în Organizaţia Mondială pentru Comerţ (OMC). Obiectivele acordului sunt reducerea treptată a taxelor vamale, a restricţiilor cantitative (contingentare, licenţe etc.) şi în general înlăturarea altor bariere din comerţul internaţional etc.

Conform principiului biblic „Cine dă, lui îşi dă“, americanii, în anul 1948, prin Planul Marshall ajută la reconstrucţia economică a Europei Occidentale, pătrunzând cu dolarii lor în ţările europene slăbite de război, reuşind în final, integrarea statelor din Vestul Europei în sfera de influenţă a economiei americane. Aceasta a constituit o altă cale ca dolarul să devină valuta de referinţă pe piaţa lumii. Aşa s-a ajuns ca majoritatea afacerilor de comerţ exterior să se deruleze în dolari americani.

Hartă cu țările europene care a primit ajutor în cadrul Planului Marshall.
Coloana albastră reprezintă a valoarea relativă
a ajutoarelor pentru fiecare țară.
(►Sursă imagine)

În 1957 s-a constituit Piaţa Comună sau Comunitatea Economică Europeană (CEE). Piaţa Comună şi-a propus desfiinţarea taxelor vamale şi asigurarea în cele 12 ţări membre a circulaţiei libere a mărfurilor, capitalurilor şi forţei de muncă.

De la 1.01.1993 CEE se numeşte Uniunea Europeană (UE) şi reprezintă expresia maximei integrări economice a mai multor economii naţionale. Se asigură libertatea comerţului prin eliminarea obstacolelor tarifare şi a restricţiilor şi atrage după sine armonizarea şi în alte domenii, cum sunt: sistemul monetar, fiscal, de transport etc.

O „eroare istorică“ a fost faptul că ţările puternic industrializate au menţinut în interesul lor, preţurile la petrol şi aur mult scăzute în cursul unei perioade prea îndelungate de timp. Aceasta a fost una din cauzele principale ale zdruncinării modului de funcţionare a economiei.

A fost odată câteva mari companii petroliere internaţionale cunoscute sub numele de „Cele şapte surori“ care colaborau pentru a menţine cât mai jos preţurile petrolului implicit şi veniturile plătite ţărilor producătoare, ca mijloc de a-şi mări profiturile uriaşe proprii.

Dar sătui de atâtea nedreptăţi economice, în timpul anilor 1960 un grup de 5 + 7 ţări în curs de dezvoltare, producătoare de petrol au înfiinţat cartelul naţiunilor producătoare de petrol (OPEC), ca răspuns la lăcomia marilor companii de prelucrare a ţiţeiului. Deci OPEC reuşeşte să de o lecţie marilor giganţi petrolieri, pe 16 octombrie, când a anunţat o creştere cu 70% a preţului impus petrolului.

OPEC – circuitul petrolului brut și rafinat în 2007 (►Sursă imagine)

Astfel are loc criza petrolului care a ameninţat să provoace o catastrofă economică ce a rivalizat cu Marea Criză Economică mondială din 1929-1933.

Uneori, istoria ne face mai înţelepţi, dovedind că acolo unde se încalcă legile economice, ţinând sub presiune, în mod subiectiv preţurile unei mărfi, fără a ţine cont de condiţiile, cerinţele pieţei, acolo într-o bună zi va avea loc o „explozie“, o creştere bruscă a preţurilor acelei mărfi. Practica a făcut dovada.

Şi cum criza petrolului nu părea suficientă, sistemul monetar internaţional a primit o altă lovitură reţeaua cursului valutar fix, care era în vigoare de la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial s-a prăbuşit semnificativ.

Începând cu luna august 1971 administraţia Nixon a SUA a sistat convertibilitatea oficială a dolarului în aur şi până în prezent, funcţionează în cadrul schimburilor valutare internaţionale etalonul devize. Cu alte cuvinte, aurul nu mai este legat de paritatea monetară, nemaiavând preţ fix ci variabil, în funcţie de legea cererii şi a ofertei, majoritatea ţărilor occidentale trecând la flotare.

În concluzie, criza sistemului valutar occidental care practic a dus la prăbuşirea sistemului monetar internaţional instituit la Bretton-Woods a fost legată de: mărirea deficitului balanţei de plăţi a SUA, a căror monedă constituie principala valută de rezervă, de renunţarea de către unele ţări la stabilitatea cursurilor valutare şi instituirea unor cursuri flotante, de lichidarea în mod unilateral de către SUA a convertibilităţii dolarului.

Statele Unite tipăresc o valută care nu este susţinută, în întregime, de aur sau alte valori. Mare parte din ea nu se sprijină decât pe încrederea în care oamenii o au în prima economie a lumii.

Capacitatea de a tipări monedă de schimb dă puteri mari. Dar SUA pot şi acumula datorii uriaşe. La New York există un contor electric, un afişaj public care îi avertizează pe americani asupra gradului de îndatorare a ţării lor. Datoria naţională a SUA a depăşit în 2008 luna octombrie, 10.000 miliarde dolari, în timp ce PIB-ul anual – cel mai mare din lume – este de 13.000 miliarde dolari. Deficitul bugetar american pe 2009 s-ar putea apropia de 2.000 miliarde dolari sau 15,3% din PIB, ceea ce pentru un an întrece toate regulile referitoare la deficitul public acceptat într-o ţară.

Dacă mai mulţi creditori foarte mari (Japonia, China) ar cere să li se returneze datoriile în euro, impactul ar zdruncina economia americană din temelii.

D. Hale rezuma în „Times“ în urmă cu ani de zile: „Statele Unite sunt o naţiune debitoare cu obiceiuri de creditor.“

Interdependenţele economice internaţionale fac ca relaţiile economice extrateritoriale să fie sensibile la „cutremurele“ economico-financiare ale unei singure naţiuni. „Unda seismică“ se propagă cu mare viteză şi în profunzime la nivel global. În acest sens putem aminti că epicentrul seismului economico-financiar care a declanşat crizele economice începând cu 1929-1933 şi până astăzi, se află în Vestul geografic şi economic al lumii, cu precădere în zona Primei Puteri.

Mai pomenim, ca exemplu, de impactul economic datorat creşterii preţului facturii petrolului asupra deficitului bugetar, balanţă deficitară pentru plăţile internaţionale, inflaţie, scăderea nivelului de trai al populaţiei etc. în majoritatea ţărilor, mai ales a celor dependente în totalitate de acest produs. Amintim de trepidaţiile produse în zona stabilităţii sistemului monetar internaţional şi de problemele generate de uriaşul deficit al balanţei de plăţi al SUA.

Ştim că formele de manifestare ale crizei economico-financiare sunt criza industrială şi criza comercială care pot fi însoţite de criza bănească, criza de credit, criza bursei de valori, criza agrară, criza energetică etc., cu un anume rol al structurilor financiar-bancare.

Capul Bisericii Catolice, Papa Benedict al XVI-lea a declarat că „la baza crizei financiar-globale stă sistemul bancar egoist“.

Preşedintele României spunea despre unele tehnici financiar-bancare occidentale că reprezintă procedee prin care o bancă are voie să împrumute oamenilor bani pe care nu-i are în depozite. Aceste tehnici, deşi legale, sunt extrem de toxice pentru organismul economic, ele luând naştere şi datorită lăcomiei conducătorilor de mari bănci care pot încasa sume extrem de consistente drept salarii şi prime de eficienţă etc., pentru că au acordat credite în fapt primejdioase, fără acoperire reală în bani şi evident dobânzile mari şi numeroase sau transformat în venituri ale băncii.

Preşedintele a apreciat că acest mecanism otrăvitor, care a dus la prăbuşirea unui sistem întreg în SUA, dar parţial şi în U.E. s-a dovedit mai puternic decât instituţiile create să supravegheze finanţele lumii: FMI, BM, companii de rating.

„Valul economiei virtuale este mai mare decât valul economiei reale, aceasta este cauza principală a crizei.“ (Bogdan Chireac).

„Din acest motiv, la Consiliul Europei, toate aceste instituţii au fost puse sub semnul întrebării în a mai reprezenta pilonii viitorului pentru securitatea financiară a lumii globalizate“, a spus preşedintele.

Se spune că bazele Sistemului Federal de Rezerve, asimilat Băncii Centrale a SUA, ar fi fost pus de bancheri, într-un mod discret, fără nici o legătură cu legislatorii americani, aşa cum era firesc. Prezentat Congresului, iniţial, nu a avut sorţi de izbândă.

În schimbul susţinerii financiare şi politice în alegeri, W. Wilson le promisese bancherilor că, odată ajuns preşedinte, va aproba fără să clipească constituirea Federal Reserve. După mulţi ani, ajuns preşedinte, W. Wilson scria cu regret: „Naţiunea americană este controlată de sistemul de credite. Sistemul de credite este unul privat, creşterea naţiunii şi toate activităţile noastre sunt în mâinile a doar câţiva oameni, care nu fac decât să controleze şi să distrugă libertatea economică… Nu avem un guvern cu opinie liberă, mânat de propriile convingeri, ci un guvern aservit şi supus presiunilor unui mic grup de oameni care îl controlează.“

Prin luna septembrie 2008, J. Gorten scria „Chiar dacă operaţiunea pompării masive de fonduri din partea statului are succes, ea va trebui urmată de o soluţie pe termen lung; instaurarea unei Autorităţi Globale Monetare. Washingtonul recunoaşte că această criză a devenit globală.“

Într-o stare de criză mondială, greutăţile economice sunt comune, modul de rezolvare a problemelor poate fi diferit, dar scopul final este comun, adică ieşirea din criză, urmată de creşterea economică.

Ştim că în lumea capitalului cam la fiecare deceniu a avut loc o criză economico-financiară. Prezenţa unor factori depresivi: războaiele pentru controlul materiilor prime şi resurselor acolo unde se consumă peste nevoi, cheltuieli bugetare exagerate şi micşorarea spiritului de economisire, dezvoltarea excesivă a volumului creditelor, datoriile externe etc., alimentează, aproape permanent, această stare de nesiguranţă şi criză. În esenţă când vorbim de crize nu putem să nu avem în vedere ani de exces speculativ, inovaţie financiară scăpată de sub control, supraevaluări masive ale creditelor, marcate de nevoia mare de lichidităţi.

O altă cauză a problemelor economice se consideră a fi existenţa unor decalaje economice mari între ţări. Pentru a se diminua aceste decalaje, s-au creat organisme internaţionale de finanţare şi ajutor reciproc, specializate să promoveze progresul economic şi social în lume.

La reducerea diferenţei economice dintre state, creşterea, dezvoltarea economiei şi diversificarea ei, valorificarea superioară a resurselor naturale, transferul de noi tehnologii, adaptarea producţiei la cerinţe etc. mai contribuie şi conceptul de cooperare economică internaţională, implicit integrarea economică.

Cu ani în urmă M. Bye afirma că a integra un ansamblu economic înseamnă: „a face cât mai compatibile planurile centrelor de decizie care-l compun“ şi presupune „politici comunitare în domeniul agricol, energetic, monetar, comercial cu efecte asupra dezvoltării economice.“

Am văzut că, deşi sunt create organisme internaţionale de finanţare specializate, mediul economic este pregătit pentru cooperare şi integrare economică, existând asociaţii, acorduri, organizaţii, uniuni economice care funcţionează în acest sens, mulţi conducători occidentali care vorbesc despre „noua politică economică globală“ în favoarea promovării ajutorului reciproc, a reducerii decalajelor economice între state, a progresului economic şi social în lume, nu reuşesc, întotdeauna, să se pună de acord asupra realizării unei astfel de politici.

Cauzele negăsirii unui „numitor comun“ economic de către liderii politici ai ţărilor puternic industrializate sunt diverse. Noi vom nuanţa numai una şi anume aceea care se sprijină pe interese contradictorii care conduc la antagonisme economice şi politice, care contribuie la deteriorarea echilibrului economico-financiar, cu repercusiuni deja cunoscute. Aceste interese contradictorii se materializează, printre multe altele, în politici economice, comerciale, monetare, sociale extrem de „naţionale“, adică altfel spus, mai pe româneşte, „interesul poartă fesul“.

Este mult mai aproape de dorinţa unor corporaţii uriaşe, a câtorva familii bogate, a unor structuri mai mult sau mai puţin secrete, aşa-zis Elite mondiale care controlează resursele naturale ale planetei, dornice să domine, din multe puncte de vedere lumea. Este deci dorinţa lor să propună ca soluţie-miracol pentru rezolvarea actualei crize economice „dictatura financiar-bancară la nivel global.“

Se face multă vâlvă în acest sens de concluziile rezultate, în urma întâlnirii grupului Bilderberg ce a avut loc la Washington între 5-8 iunie 2008. Scopul întâlnirii ar fi fost discutarea modalităţii de implementare a unui „aparat administrativ internaţional“, ca să nu zicem Guvern Unic Mondial, capabil să gestioneze resursele mondiale şi să elimine crizele economice aducând „fericirea“ şi pacea mondială. Sunt scoase de la arhivă idei legate de teoriile reverendului Malthus, teorii care preconizează ameliorarea populaţiilor umane prin măsuri de control genetic (eugenie), „teorii ale conspiraţiei“, idei care, poate, ar însemna sfârşitul democraţiei şi distrugerea suveranităţii naţionale.

Suma tuturor acestor idei vehiculate e de natură să stârnească frisoane omului obişnuit. Trebuie să fim atenţi la teoriile care au ca miză însuşi viitorul omenirii.

Şi totuşi nu e nimic nou sub soare, istoria păstrează în memoria ei numeroase exemple ce dovedesc dorinţa umană de a stăpâni noi teritorii, de a stăpâni lumea. Indiferent de pretextele folosite, toate gândurile de dominaţie ascund în spate interese economice.

Ca un paradox, amintim faptul că nici un război de cucerire a lumii îndreptat spre Răsăritul geografic şi Spiritual nu a avut sorţi de izbândă, invaziile au avut succes de la Est la Vest şi nu invers.

„Noile politici economice globale“ în accepţiunea majorităţii statelor mediu şi în curs de dezvoltare înseamnă schimbări structurale profunde în economie făcute într-un spirit de cooperare reciproc avantajoasă între state suverane, înseamnă reducerea decalajelor în scopul prosperităţii fiecărei naţiuni, toate acestea bazate pe principiul dreptului internaţional.

13. Top 6: Crizele economico-financiare din Olanda până în România

Cuprins ↑

„Criza este rezultatul câştigului nedrept al speculei şi evaziunii fiscale la nivel mondial.“

Daniel, Patriarhul României

Crizele economice au izbucnit din cele mai vechi timpuri, având trăsături specifice determinate de condiţiile perioadei istorice în care aveau loc. În cele ce urmează vom încerca să amintim doar câteva din formele de manifestare ale crizei economice şi financiare. Prin criza de credit, criza circulaţiei băneşti, criza valutară şi criza bursei de valori se manifestă criza financiară, iar criza economică prin criza industrială, criza comercială, criza agro-alimentară. Pentru a înţelege premizele apariţiei acestor crize, trebuie să facem o scurtă călătorie în istoria geo-politică, economică, financiară a ţărilor în care s-a declanşat criza.

Olanda, anul 1634

La cumpăna dintre sec. XVI şi XVII, olandezii au intrat într-o perioadă de ascensiune rapidă a comerţului şi meşteşugurilor. Ei sunt primii care-i înlătură pe spanioli şi portughezi din supremaţia pe mări şi oceane. Olandezii înfiinţează companii specializate în comerţul îndepărtat pe mare. În timp îşi construiesc baze comerciale în zone din America de Sud, Guiana, din Asia şi Indonezia, care vor deveni, mai târziu, colonii. Înfiinţează oraşul New York, care în 1614 se numea New Amsterdam.

New Amsterdam în 1664, an în care a fost cucerit
de englezii conduși de Richard Nicolls.
Pictură de Johannes Vingboons

(► Sursă imagine)

Se mai spune prin literatura de specialitate că circa 80% din corăbiile ce brăzdau drumurile mărilor în acea epocă aparţineau olandezilor. În plus, din cele două mii de nave ce se construiau anual, majoritatea erau folosite în pescuitul de heringi şi balene.

Dezvoltarea economică permite înflorirea artei, a preocupării pentru frumos, în special a picturii şi muzicii şi implicit se constituie premizele declanşării crizei lalelelor. Laleaua era prezentă în viaţa locuitorilor, devenise simbol al prosperităţii sociale şi al nobleței. De la simpla plăcere estetică se ajunge la o pasiune de masă pentru această floare.

Negustorii observaseră dragostea exacerbată a populaţiei pentru lalele, faptul că erau căutate, şi astfel începu specula. Pe la anul 1634, „mania lalelelor“ face furori în Olanda şi se ajunge, datorită speculatorilor, să se schimbe un bulb de lalea „fără valoare intrinsecă“ pe o „carosa nouă, doi cai suri şi hamurile lor“.

Laleaua devenise obiect de investiţii, la fel ca acţiunile societăţilor industriale sau comerciale. Cei dornici să investească în lalele, dar care nu aveau capitalul necesar îşi ipotecau casele. Dar bulbii de lalea fiind o marfă perisabilă nu puteau fi păstrate (tezaurizate) pe termen lung. Mulţi investitori-speculatori vândură stocurile care le aveau, oferta devenise mai mare decât cererea, iar preţurile acestor bulbi căzură de pe cele mai înalte culmi în „groapa Marianelor“, în abisul disperării. Adică raportul dintre cerere şi ofertă a determinat raportul dintre preţul de vânzare şi valoarea exagerată, nereală, rezultată în urma acţiunilor speculative. Neîncrederea, teama pune stăpânire pe investitori, fiecare caută să scape de stocuri, micşorându-şi pierderile şi astfel apare panica caracteristică tuturor căderilor financiare.

Lalea cunoscută ca „Vicerege“ desenată în catalogul Verzameling Van Een Meenigte Tulipaanen, 1637, aflat la Universitatea Wageningen, Anglia. Bulbul său costa între 3000 şi 4200 de florini. Un bun meseriaş al timpului câştiga circa 300 de florini pe an. A = greutatea în Aasen (1 A = 0,048 grame); f = vândut (în florini olandezi). (► Sursă imagine)

Bursa din Amsterdam, fondată în 1608 era cea mai puternică din Europa în ceea ce priveşte comerţul internaţional, comerţul de valută, de efecte şi de acţiuni. Într-o carte a vremii se scrie „se vindea la termen hering înainte de a-l prinde, grâu sau alte mărfuri înainte de a creşte sau înainte de a le avea în mână“.

În concluzie, preţul bulbilor a crescut foarte mult, până când nimeni nu a mai făcut faţă acestor preţuri, şi în lipsa cumpărătorilor, investitorii-speculatori au fost ruinaţi rămânând cu marfa. Visele de bogăţie rapidă se spulberară.

Începuturile Revoluţiei Industriale, anii 1780 – 1852

Revoluţia industrială însemnă dezvoltarea spectaculoasă a industriei, în Marea Britanie începând cu secolul al XVIII-lea (1780-1820), iar în ţările europene, Statele Unite, Rusia şi Japonia, revoluţia industrială are loc la sfârşitul secolului al XIX-lea. (F. Teulon – Cronologia economiei mondiale).

Anglia, anii 1825-1857

Anglia a început ca ţară crescătoare de vite. În timp a fost avantajată de aşezarea geografică (condiţii favorabile navigaţiei şi implicit comerţului) şi de un model politic liberal, care a fost aplicat într-o monarhie parlamentară. Libertatea este o condiţie fundamentală a creşterii întregii forţe productive naţionale, condiţie a dezvoltării economico – sociale, a progresului uman, a devenirii omului ca fiinţă. Aşa se explică faptul că, în anumite perioade istorice, bunii meseriaşi, artiştii au migrat în ţări şi oraşe care le-au asigurat libertatea, ocrotirea, sprijinul şi astfel hărnicia, spiritul de economie şi de invenţie s-au materializat în lucruri şi lucrări deosebite.

Comerţul englez capătă dimensiuni deosebite. Regina Elisabeta, fiica lui Henric al VIII-lea Tudor, contribuie pe la 1600 la înfiinţarea Companiei Negustorilor de la Londra pentru comerţul cu Orientul Îndepărtat, India Asiatică, Indiile Orientale, importând ţesături, bumbac, mirodenii. Se mai înfiinţează companii comerciale cu Rusia, Turcia şi Levant (sud-estul Europei).

Începuturile Companiei Indiilor de Est – Marele Mogul Akbar primește ambasadorul reginei Elisabeta, trimis la Fatehpur Sikri în 1586 (► Sursă imagine)

Se pun bazele celui mai puternic imperiu colonial organizat în dominioane şi colonii, funcţie de gradul de dependenţă faţă de Metropolă. Măsurile protecţioniste fac ca economia să se dezvolte din plin. În Parlamentul englez se arată că exportul de produse industriale şi importul de materii prime contribuie cel mai mult la creşterea bunăstării generale.

Anglia cunoaşte Revoluţia Industrială, ceea ce însemnă dezvoltarea spectaculoasă a industriei, care se traduce printr-o puternică impulsionare a progresului tehnic şi o creştere remarcabilă a manufacturatelor obţinute pe bază de cărbune, fier şi fontă. Invenţia lui James Watt (1785), maşina cu abur, este punctul de plecare pentru un nou mod de organizare a muncii şi pentru dezvoltarea maşinismului. Pe la anul 1830 Anglia devenise singura putere industrială a lumii.

Monedă emisă de Compania Indiilor de Est, 1835
(► Sursă imagine)

Reflectând dezvoltarea industrială şi comercială a ţării, Stock exchange (Bursa de valori) devenise cea mai importantă piaţă financiară a lumii. Creşterea producţiei manufacturiere, dezvoltarea comerţului şi navigaţiei, Marea Revoluţie Industrială a Lumii, expansiunea imperiului colonial, extinderea rapidă a afacerilor face simţită lipsa de lichidităţi. Prin emisiunea de acţiuni, obligaţiuni etc. şi tranzacţiile acestora pe piaţa bursieră se produc fonduri băneşti suplimentare necesare susţinerii reproducţiei lărgite. Are loc o febră speculativă caracteristică fazelor de creştere economică rapidă, şi în speranţa îmbogăţirii peste noapte, unii mai naivi îşi investesc banii în tot felul de societăţi fictive pentru a-i pierde în final.

Subscripției la fondul de investiții
Compania de Comerț cu Indiile de Est, 1698
(► Sursă imagine)

Guvernul Majestăţii Sale, bazându-se pe creşterea masivă a veniturilor statului datorată industrializării şi colonizării hotărăşte reducerea dobânzilor la titlurile de stat (certificate de trezorerie, obligaţiuni, rente viagere etc.) emise de executivul britanic în scopul finanţării, achitării datoriei publice. Deţinătorii acestor titluri de valoare nu sunt mulţumiţi cu noile venituri fixe micşorate şi caută să scape de ele, căutând alte investiţii mai avantajoase. Aceste modificări de venituri declanşează, iarăşi, uriaşe acţiuni speculative.

Din păcate, în goana după investiţii cu profit maxim posibil nu se mai ţine cont de semnalele alarmante de supraîncălzire economică, de greutăţile generate de surplusul de producţie, inflaţie, fapt ce generează dezechilibre economice, care mai târziu se „răzbună“ prin crize economice şi financiare. Altfel spus, boomul economic (perioadă de expansiune a afacerilor) precede un recul, reflux, recesiune a activităţii economice.

După momente de vârf, de explozie a preţurilor la care se vând şi se cumpără acţiunile, începe căderea cursurilor la bursă (piaţă şi instituţie unde se tranzacţionează hârtii-valori şi mărfuri fungibile), se creează panică şi din cauza lipsei de lichidităţi intră în faliment numeroase societăţi economice şi financiare. În scurt timp criza economică se declanşează în toate sectoarele vieţii economice lăsând în urmă zeci de mii de şomeri. Un economist al vremii scria: „Cu greu se poate găsi în istorie o serie mai tristă decât aceea a încercărilor nereuşite pe care le-a făcut Banca Angliei pentru a menţine o rezervă corespunzătoare în toată perioada crizei de la 1825 până la 1857“.

Ziua dividendelor la Banca Angliei
Pictură de George Elgar Hicks, 1859
(► Sursă imagine)

Marea Depresiune Economică, anii 1873-1896

Economia mondială cunoaşte de la începutul anilor 1870 o fază de micşorare a ratei de creştere, cu o tendinţă de scădere a preţurilor şi înmulţire a falimentelor. Acest nou context este însoţit de o revenire la protecţionism.

La Belle Epoque, anii 1896-1914

Revenirea prosperităţii, la finele secolului al XIX-lea se datorează utilizării de noi surse de energie: electricitate, petrol, gaze naturale, ceea ce a permis dezvoltarea industriei electrotehnice, chimice, a automobilelor, la care se adaugă extinderea imperiilor coloniale. (F. Teulon, op. cit.).

SUA, anul 1907

Demnă de amintit, prin panica deosebită creată, este criza financiară americană din 1907. Despre această criză izbucnită la New York s-a spus că reprezintă cel mai serios avertisment dinaintea catastrofei economice produse la începutul anilor 1930. Problemele economice pluteau în aer, recesiune, scăderea încrederii în bănci, când insolvenţa instituţiilor financiare au declanşat panica deponenţilor, începând retrageri masive de fonduri. Băncile sunt în pericol de închidere a ghişeelor din lipsă de lichidităţi, nemaiputând onora cererile clienţilor de retragere în numerar. Trezoreria americană injectează, dar fără folos, milioane de dolari în sistemul bancar.

J. P. Morgan senior, supranumit salvatorul naţiunii, fiind acţionar serios la o serie de instituţii financiare, îngrijorat de riscul prăbuşirii băncilor, convoacă imediat o conferinţă a bancherilor unde se decide crearea unui fond federal de rezervă care să poată fi folosit de bancherii aflaţi în dificultate, în urma retragerii mari de numerar. Clienţii băncilor înţeleg că nu mai sunt probleme privind retragerile de bani din bănci şi astfel panica dispare.

În anul 1913, Congresul S.U.A. a decis transformarea acestui fond de rezervă în Rezerva (Banca) Federală a S.U.A. (FED).

Emblema Consiliului Guvernatorilor Rezervei Federale
(► Sursă imagine)

Primul Război Mondial, anii 1914-1918

Marele război 1914-1918 opune Germania şi Austria aliate cu Imperiul Otoman (1914) şi Bulgaria (1915), grupare denumită Puterile Centrale, Serbiei, Franţei, Marii Britanii, Rusiei, Belgiei, Japoniei (1914), Italiei (1915), Portugaliei, României (1916), Statelor Unite şi mai multor state sud-americane (1917) alianţă denumită Antanta. Acest război provoacă moartea a aproximativ noua milioane de persoane. (F. Teulon, op. cit.).

Perioada interbelică, anii 1919-1939

În timp ce anii 1920 corespund unei perioade de prosperitate, anii 1930 vor fi dezastruoşi pe plan economic, datorită prăbuşirii cursului bursier (crahul din 1929), datorită micşorării producţiei mondiale între 1929 şi 1932, a unei reveniri a egoismului naţional şi a unei tendinţe de micşorare a preţurilor adică deflaţie. (F. Teulon, op. cit.).

SUA, anii 1929-1933

Seismul din intervalul 1929-1933 prezintă cea mai mare catastrofă economică pe care a cunoscut-o până în prezent omenirea, criză care a afectat soarta a milioane de oameni. Studiile arată că prosperitatea atât de lăudată era in cea mai mare parte de natură speculativă, în special în S.U.A. Era prezent un Bacchus financiar, o stare de euforie datorată unor uriaşe tranzacţii bursiere extrem de profitabile, dar şi foarte riscante, încurajate de autorităţi, bănci etc.

Să încercăm să facem o scurtă călătorie în istoria politico-economică a statelor americane în speranţa că vom desluşi premizele apariţiei crizei economico-financiare. În plus, poate, vom găsi răspuns la întrebarea, retorică, de ce istoria nu ne face mai înţelepţi. Având în vedere crizele financiare americane din perioada anilor: 1791-1792, 1819, 1841, 1907, 1869 (4.X – vinerea neagră), 1893-1895, 1929-1933 (29.X.1929 – marţea neagră), 1968 (criza aurului), 1971 (suspendarea convertibilităţii dolarului), 1987 (19.X – lunea neagră), 2008, de ce nu putem învăţa din aceste tragice experienţe?

Prin diplomaţie şi forţă SUA a reuşit să ajungă prima putere a lumii. Să ne amintim de Doctrina Monroe (1832), care cerea eliminarea controlului străin în America de Nord şi expansiunea spre vest. Statul Florida a fost cumpărat de la spanioli (1819), Texasul, preluat cu forţa de la mexicani (1845). Anglia cedează statul Oregon (1846). Mexicul a cedat California şi New Mexico (1848). Alaska a fost cumpărată de la ruşi (1867).

Nașterea doctrinei Monroe - președintele James Monroe declarând la 2 decembrie 1823 că Lumea Veche și Lumea Nouă sunt sisteme diferite și trebuie să rămână în emisfere separate.
Pictură de Clyde O. DeLand (► Sursă imagine)

După războiul civil dintre Nord şi Sud, încheiat cu victoria statelor din Nord şi abolirea sclaviei (1865), S.U.A. a cunoscut o ascensiune economică rapidă, ajungând în scurt timp o mare putere a lumii. Între 1898 şi 1914 are loc o politică mondială de expansiune. După războiul cu Spania, S.U.A. ocupă Cuba şi Puerto Rico, anexează şi arhipelagul Hawai (1898). În anul 1899 a cumpărat insula Guam din arhipelagul Marianelor, iar în 1914 au inaugurat Canalul Panama. Deci până la începutul Primului Război Mondial, S.U.A. a reuşit să ajungă prima putere mondială.

În S.U.A., anii 1922-1929 reprezintă perioada de avânt economic şi prosperitate caracterizată prin dezvoltarea industriei: petrol, automobile, aparate electrocasnice, organizarea procesului de producţie pe bandă rulantă etc.

S-a accentuat procesul de urbanizare, datorat exodului de populaţie de la sat la oraş, au crescut salariile, s-a redus şomajul, preţurile la produse se menţin scăzute, toate acestea au ca rezultat creşterea generalizată a consumului. Apare un excedent de fonduri care se investesc în acţiuni, speculaţii bursiere etc.

Federal Rezerve (Banca Centrală) alimentează băncile comerciale şi de investiţii cu lichidităţi. Băncile la rândul lor duc o politică a creditelor ieftine, pe fondul unei „beţii“ a consumului. Aceste aspecte au dus la creşterea investiţiilor în economie cu implicaţii directe în creşterea PIB (valoarea bunurilor şi serviciilor produse într-un an şi destinate consumului).

Urmare a acestei politici monetare, populaţia a cumpărat masiv acţiuni; activitatea la bursă atinge dimensiuni inimaginabile înainte de 1929, când indicele Dow Jones a crescut cu circa. 600%. Indicii bursieri reflectă, în general, starea generală a economiei unei ţări. Investiţiile la bursă au fost considerate drept drumul cel mai uşor spre îmbogăţire. Se consideră că numărul investitorilor-speculatori la bursă în anul 1929 ar atinge cifra de aproape 20 milioane.

Şi bursele de valori pot ajuta procesului de acumulare, concentrare a fondurilor necesare finanţării activităţii economice. În plus, aceste fonduri disponibile (economii particulare şi acumulările firmelor) sunt dirijate tot prin intermediul burselor, spre investiţii, mai exact spre ramurile industriale cele mai rentabile, respectiv cele ale căror produse sunt cerute pe piaţă. Ne aducem aminte că o formă a eficienţei este rentabilitatea, adică capacitatea unei activităţi economice de a produce profit. Bursa este un „barometru economic“, reflectând date complete despre activitate economică a societăţilor care îşi tranzacţionează la bursă efectele financiare. Este deci firesc ca investitorii-speculatori să prefere acţiunile societăţilor cele mai profitabile, pe considerentul că acestea le vor aduce dividende consistente.

Să nu uităm că investiţiile masive făcute în economia americană s-au bazat în mare măsură pe emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni, ceea ce a dus la dezvoltarea tranzacţiilor cu capital fictiv. Capitalul care constituie un titlu de proprietate asupra unui capital real, dând dreptul asupra unui venit şi apare sub forma unor hârtii de valoare, ca acţiuni, obligaţiuni, titluri financiare etc. este capitalul fictiv.

Febra speculaţiilor a fost întreţinută prin propaganda „capitalismului popular“, adică fiecare american care se respectă trebuia să aibă acţiuni, astfel cumpărările de hârtii de valoare (înscris care atestă participarea la formarea unui capital = acţiuni, sau la acordarea unui împrumut = obligaţiuni şi dă posibilitatea, dreptul posesorului, de a primi o parte din profit sub formă de dividend sau de a încasa dobândă) au devenit o modă, ducând la o nebunie a speculaţiilor.

După anul 1929 în urma crizei de supraproducţie, a răspândirii neîncrederii, panicii asupra realităţii garanţiilor reflectate de acţiuni, investitorii – speculatori au început să vândă cu grămada aceste titluri de valoare declanşând catastrofa financiară. Astfel cursul acţiunilor industriale a scăzut cu până la 90%, iar de pe bursă, adică de pe piaţa financiară secundară s-au volatilizat, evaporat circa 30 miliarde dolari. Peste 15 milioane de americani erau şomeri, ca urmare a scăderii activităţii sau falimentul a peste 805.000 de întreprinderi.

În 1931, sute de oameni aliniați pentru masa de Crăciun
oferită de Asistența Socială din New York (► Sursă imagine)

Banca Centrală (FED) intervine prin restrângerea masei monetare şi prin restricţionarea creditelor. Prin aceasta, s-a reuşit să se ia organismului economic bolnav ultima gură de oxigen, condamnându-l la un final dureros. Falimentele s-au generalizat în toate sectoarele economiei naţionale, cu implicaţiile deja ştiute. Plăţile în S.U.A. se efectuau prin cecuri bancare, în proporţie de 90%, iar încetarea funcţionării băncilor însemna practic paralizarea vieţii economice şi aşa dezorganizată de criză.

S.U.A. a adoptat o politică de restrângere a exporturilor prin măsuri protecţioniste, fapt care a condus la extinderea crizei în Europa, statele europene fiind afectate în calitate de state exportatoare. Volumul comerţului mondial se va reduce de 3 ori în 1933 faţă de 1929.

În perioada de redresare economică (1933-1940) a apărut conceptul de stat-providenţă care intervine pentru a redresa economia prin subvenţii, comenzi, controlul inflaţiei, politică protecţionistă.

Cel de al Doilea Război Mondial, anii 1939-1945

Diferit de războiul din 1914 ce rămâne un conflict în care se confruntă puteri ce-şi apără interesul naţional, Conflictul mondial opune puterilor totalitare ale Axei (Germania, Italia, Japonia etc.) coaliţia antihitleristă (U.R.S.S. Anglia, Franţa, S.U.A. România spre finele războiului etc.). La data de 1.01.1942, Declaraţia Naţiunilor Unite este semnată de 26 de state care se angajau să lupte până la victorie cu puterile Axei, asistăm deci la formarea coaliţiei antifasciste.

În total, acest război va face mai mult de 40 de milioane de victime şi va duce la creşterea în forţă a economiei americane.

Trei decenii de intensă dezvoltare, anii 1945-1973

Cei aproape 30 de ani, între 1945 (sfârşitului războiului şi începutul reconstrucţiei) şi 1973 (criza petrolului în urma primei creşteri brutale a preţului la factura energetică, vezi OPEC) desemnează o perioadă de creştere puternică şi de neegalată prosperitate. În acest interval de timp, rata de creştere a ţărilor dezvoltate a fost între 4% – 5% şi cu o recesiune de o valoare foarte limitată şi cu un şomaj extrem de redus.

Era şocurilor petroliere, anii 1973-1979

Ţările dezvoltate au profitat mult timp de preţuri la petrol foarte mici, în interesul lor, ca mijloc de a-şi mări profiturile proprii, uriaşe. Ca răspuns la lăcomia marilor companii de prelucrare a ţiţeiului, cartelul naţiunilor producătoare de petrol au dublat, aproape, preţul petrolului în anul 1973, iar în anul 1979 au mai dublat încă o dată preţul la baril. Mărirea facturilor energetice, mai ales la ţările complet dependente de această sursă de energie, creează dezechilibre economice care se materializează în crize de mare întindere care pot îmbrăca diferite forme, cu urmările deja ştiute: inflație, şomaj etc.

Adâncirea crizei, anii 1979-1993

Am văzut că până în jurul anului 1973, guvernele au reuşit să asigure prosperitatea populaţiei prin intervenţia statului în economie şi prin aplicarea unor ample programe de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială. Dar începând cu anul 1979 starea de avânt economic încetează treptat. Această recesiune a fost în parte consecinţa măsurilor luate în 1973 de Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). În ciuda acestor probleme şi a altor dificultăţi situaţia economică s-a ameliorat mult în deceniul al nouălea.

SUA, anul 1987

Sistemul financiar funcţionează ca o lume aparte. Banii sunt folosiţi, direct, în producerea altor bani. Ei sunt învestiţi pentru cumpărarea de acţiuni, speculaţii la bursă şi tranzacţii legate de randamentele obligaţiunilor, a bonurilor de trezorerie etc. În cadrul tranzacţiilor bursiere etc., într-un interval de timp extrem de scurt, se pot produce mari schimbări în puterea de cumpărare a speculatorilor, fără ca valoarea intrinsecă (valoarea reală) a acţiunii să sufere vreo modificare.

Astfel că ziua de 19 octombrie a anului 1987 a rămas în istorie drept ziua cu cele mai mari scăderi bursiere, „lunea neagră“, când indicele Dow Jones pierde 508 puncte. Indicii cursului acţiunilor reflectă tendinţa generală de creştere sau scădere a cursului acţiunilor şi deci climatul general al bursei. În perioadă de criză, cursul acţiunilor scade puternic, fiind posibile crahuri financiare. În total, pe ansamblu pieţelor financiare mondiale, 2000 de miliarde de dolari se transformă în fum în câteva săptămâni.

Crah! Cea mai neagră zi pe Wall Street zguduie națiunea
(► Sursă imagine)

J. Kurtzman spunea despre crahul financiar de la Bursa de Valori din New York, când s-a prăbuşit cursul acţiunilor şi au avut loc falimente în lanţ ale instituţiilor financiare:

„De la înălţimea întregii pieţe din 1987, învestitorii au pierdut peste o mie de miliarde dolari la Bursa de Valori din New York, în ceva mai mult de două luni. Pierderea a fost egală cu 12,5% din valoarea totală a producţiei din S.U.A. Este o pierdere de o asemenea amploare că-ţi stă mintea în loc. O mie de miliarde dolari ar putea hrăni lumea doi ani şi ar putea ridica Lumea a Treia din cea mai neagră sărăcie la nivelul clasei mijlocii. Cu ei s-ar putea achiziţiona o mie de portavioane cu propulsie nucleară.“

Ne amintim că preţul (cursul) de vânzare-cumpărare a unei acţiuni la bursele de valori depinde de numeroşi factori economici şi extraeconomici, decisiv fiind raportul dintre cererea şi oferta de titluri, deci acest preţ poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea nominală (valoarea înscrisă pe ea) a acţiunii. Aceste acţiuni se tranzacţionează pe piaţa financiară secundară, nu la valoarea lor nominală, ci la valoarea pe care o dictează condiţiile bursei.

Astfel într-un timp extrem de scurt, se pot produce mari schimbări în puterea de cumpărare a investitorilor care deţin astfel de acţiuni fără a se înregistra vreo schimbare în valoarea intrinsecă pe care acţiunea o reprezintă sau în capacitatea societăţii de a produce mărfuri sau servicii reale.

Creşterea cursului unei acţiuni adică mărirea puterii de cumpărare dă iluzia bogăţiei reale. În cazul nostru, cei care au investit pe piaţa de valori, la bursă şi-au pierdut puterea de cumpărare. Nu s-a produs nici o schimbare în capacitatea de a produce a unei societăţi, ori în capitalul real, lichid din conturile bancare ale acesteia. Altfel spus, modificarea valorii stocului de acţiuni nu influenţează valoarea capitalului real, efectiv al firmei, al societăţii. Capitalul virtual, fictiv, apare sub forma hârtiilor de valoare, ca acţiuni, obligaţiuni, cambii, titluri financiare etc. şi el îşi modifică valoarea la bursă, prin evoluţia în sus sau în jos a cursului acţiunilor. În schimb, capitalul real, efectiv, îşi sporeşte valoarea în procesul de producţie, prin folosirea forţei de muncă. Această valoare a capitalului real se poate majora, modifica şi prin emisiunea de obligaţiuni sau obţinerea de credite.

În sinteză, pierderile uriaşe de la Bursa de valori din N.Y. şi cele de pe pieţele financiare mondiale sunt pierderi virtuale, posibil a se produce, care corespund devalorizării (scăderii cursului, preţului acţiunii etc.) titlurilor de valori cumpărate anterior crahului bursier. Aceste pierderi uriaşe s-ar concretiza numai dacă proprietarii acestor portofolii (totalitatea titlurilor de valoare etc. existente la dispoziţia cuiva) ar vinde acţiunile la valoarea lor de după căderea cursurilor bursiere.

România, anii 2008-2009

Criza economică din România de astăzi are şi ea explicaţiile ei. Una din cauzele principale o constituie dependenţa economiei noastre de U.E. în proporţie de circa 70% din balanţa noastră comercială. De aici din U.E., ne molipsim de virusul crizei prin relaţiile economico-financiare pe care le avem cu această principală piaţă pentru exportul nostru.

Alături de efectele, uneori negative, ale globalizării economiei, şi băncile din România şi-au adus aportul la această criză prin folosirea abuzivă, de dragul profitului, a unor tehnici financiare, deşi legale, prin care acestea au voie să dea cu împrumut bani pe care nu-i au în depozit. Mecanismele producerii de fonduri băneşti suplimentare prin intermediul funcţiei de emisie a creditului contribuie la dezvoltarea economică, dacă se respectă o serie de reguli ce ţin de buna funcţionare a economiei de piaţă. Nerespectarea legilor economice, abuzul de împrumuturi băneşti, fără legătură ce realitatea, se răzbună prin izbucniri ale crizei creditelor, crizei băneşti forme de manifestare ale crizei financiare.

Astfel, datorită dinamicii alerte a creditării în goana după profituri uriaşe cele 42 de bănci care activează pe piaţa românească au obţinut în anul 2008 un profit net de un miliard de euro. Iar raportul dintre credite şi depozite a fost de aproape 140 %, un nivel îngrijorător d.p.v. al stabilităţii. În cifre absolute, împrumuturile au crescut cu 20 miliarde, iar depozitele cu numai 8-9 miliarde lei. (Ada Ştefan – Almanahul crizei)

Strâns legat de evoluţia creditării, toţi aceşti bani ieftini, rezultaţi, nu demult, dintr-o rată relativ scăzută a dobânzii, creditare facilă (vezi şi creditarea făcută numai cu buletinul), fluxurile băneşti venite de la românii din afara graniţelor, ş.a. au avut ca rezultat, printre altele, „supraîncălzirea“, supraproducţie, stocuri, inflaţie, creşterea preţurilor pe piaţa imobiliară (terenuri, case etc.) având loc o activitate efervescentă a investitorilor-speculatori, cu preţuri de construcţie pe metru pătrat mai mare ca în ţările din Occident, preţuri egoiste, nesănătoase pentru organismul economic. Activitatea de construcţii era la sfârşitul anului 2008 la cota de avarie, după cum spunea un ziarist, iar preţurile erau mai mici cu peste 30%-40%. În ciuda crizei, datorită unui deficit mare de locuinţe, estimat la aproximativ peste 1 milion de unităţi, piaţa construcţiilor de locuinţe rămâne atractivă. (T. Păuşan, op. cit.)

Cu ajutorul literaturii, presei de specialitate, continuăm analiza economică a crizei pe domenii de activitate, ajungând în zona tranzacţiilor cu terenuri, unde rata de profitabilitate la care au ajuns unii investitori-speculatori, a atins în vremuri bune 1000%, adică preţurile la terenuri au crescut pe anumite zone şi de 10 ori. Să ne aducem aminte reuşitele speculative cu terenuri ale unui preşedinte de club sportiv în zona Pipera. În anul 2008 criza financiară a redus cu 80% activitatea de pe piaţa terenurilor. Şi pe acest segment de piaţă chiar dacă preţurile au scăzut cu 50%, în condiţiile înviorării activităţii de creditare, piaţa rămâne atractivă sub raport financiar. (C. Lazăr, Neoland – op. cit.)

În speranţa de a nu cădea prea mult în didacticism şi a nu obosi, reluăm definiţia bursei de valori în sens larg. Bursa de valori constituie o instituţie a pieţei financiare înfiinţată cu scopul încheierii de tranzacţii cu titluri de valori emise anterior, pe piaţa financiară primară, fără prezentarea, predarea şi plata concomitentă a obiectului tranzacţiei.

Bursa de valori românească înregistrează cel mai prost debut, acţiunile se prăbuşesc cu 25% iar din capitalizarea pieţei se „evaporă“ circa 20 miliarde lei noi. Iar în ziua de 23.12.08, Bursa de Valori Bucureşti încheie anul 2008 cu o prăbuşire a indicilor bursieri de până la 76,3%, la nivelul celor mai importante 25 de companii şi capitalizarea înregistrează cea mai mare pierdere de la înfiinţarea ei, o cifră cu multe zerouri. Anul 2009 debutează prin scăderi pe toată linia la bursă. (M. Balan – op. cit)

Comerţul exterior. Balanţa de plăţi externe şi conţinutul ei simplificat

1. Balanţa comercială. România s-a clasat anul trecut pe locul şapte între statele UE care au un nivel ridicat al deficitului comercial, cu 22,7 miliarde euro, potrivit datelor publicate de biroul european de statistică Eurostat. Deficitul comercial al României s-a adâncit în 2008, cu 4,1% faţă de 2007, deşi ritmul de creştere al exporturilor, de 14% la depăşit pe cel al importurilor, de 10%. Astfel, anul trecut, România a exportat bunuri în valoare de 33,6 miliarde euro, cu 4,1 miliarde euro mai mult decât în 2007. (NewsIn)

Tradiţionalului deficit al soldului balanţei comerciale (b.c. este un tablou statistico-economic în care se înscriu şi se compară importul şi exportul de mărfuri ale unei ţări pe o perioadă de timp, de regulă un an) i s-a adăugat o micşorare a cererii de produse fabricate în România, în special pentru pieţele din Germania şi Italia, ţări în care cele mai vândute mărfuri autohtone erau maşinile, aparate şi echipamente, metale comune şi produse finite, textile, materiale plastice, cauciuc şi produse din acestea.

Marin Moraru, proprietarul grupului de firme Marex spunea:

„Pentru România, întrevăd greutăţi în completarea cu produse agricole din import, din cauza deficitului. În contextul în care 75% din necesarul de carne de porc este din import, o lună fără importuri ar fi să trecem din nou la produse pe cartelă. Evident din această cauză vor exista presiuni asupra cursului de schimb, care cred că va creşte. Poate că vor fi şi efecte pozitive asupra producţiei interne, în sensul că poate ne va stimula pe noi să producem mai mult în ţară. La urma urmei, de ce să ajungem să importăm atât? România oare să nu poată produce mai mult? Chiar sunt întrebat, pe la întâlniri de afaceri din străinătate, chiar de cei de la care cumpărăm: «Voi, acolo, ce problemă aveţi de nu produceţi mai mult?» Am ajuns să importăm pătrunjel verde de 20 de milioane de euro.“

Pentru a călători mai uşor în lumea echilibrului macroeconomic şi a interdependenţelor dintre componentele acestui echilibru, începem prin a urmări conţinutul şi interpretarea (citirea) balanţei de plăţi externe, managementul guvernamental cu influenţele reciproce ale deficitului comercial, deficitului de cont curent, deficit de capital, deficit bugetar, datorie publică, datorie externă etc.

Balanţa comercială + Balanţa serviciilor + Balanţa veniturilor = Cont curent + Contul de capital = Balanţa de plăţi externă (balanța de plăți externe reflectă sintetic suma încasărilor şi plăţilor determinate de tranzacţiile reale şi financiare ale ţării cu restul lumii, într-o perioadă determinată). Contul curent şi Contul de capital sunt considerate a fi părţi principale (de sinteză) ale Balanţei de plăţi. Ca orice balanţă şi balanţa de plăţi externe este alcătuită din două părţi: credit (încasări din export de bunuri şi servicii, investiţii străine efectuate în ţară, împrumuturi efectuate sau credite primite de ţara respectivă etc.), debit (plăţi determinate de: cheltuieli pentru importuri, rambursarea împrumuturilor şi a creditelor contractate cu străinătatea etc.).

O balanţă comercială deficitară determină societăţile comerciale să reducă cheltuielile de producţie, de personal şi să anuleze investiţiile, adică sa renunţe la dezvoltare. Creşterea preţului relativ al produselor naţionale favorizează importurile şi frânează exporturile. Factorii care antrenează creşterea importurilor sunt: inflaţia (face ca produsele naţionale, mai scumpe, să fie mai puţin competitive în raport cu produsele străine), presiunea cererii (cerere mare = preţ mare), aprecierea monedei naţionale (creşterea valorii monedei, implicit a puterii de cumpărare, a fost însoţită din anii precedenţi de o creştere a salariului real peste productivitatea muncii, ceea ce face ca preţul forţei de muncă încorporat în produs să micşoreze competitivitatea economică externă, adică exporturile. Creşterea importurilor şi scăderea exporturilor agravează deficitul comercial. Reducerea cheltuielilor totale pentru importuri şi mărirea încasărilor din exporturi micşorează deficitul balanţei plăţilor. Acest deficit duce la devalorizarea monedei naţionale. Dacă echilibrul balanţei plăţilor este restabilit, presiunile asupra deprecierii ratei de schimb dispar.

Balanţa comercială se echilibrează recurgându-se la rezervele valutare proprii şi la împrumuturi externe. Aceste noi intrări de capitaluri (mai ales împrumuturi din străinătate) necesare pentru echilibrarea deficitului balanţei plăţilor externe fac ca datoria externă (datoria eexternă denumeşte suma în valută, datorată de o ţară altor ţări şi (sau) organismelor financiare internaţionale) a naţiunii să crească. Pe termen lung, capitalurile împrumutate trebuie plătite prin dobânzi (preţul banilor) şi rambursate. Aceste plăţi efectuate anual în contul datoriei publice externe pentru achitarea ratelor scadente şi a dobânzilor corespunzătoare se numeşte serviciul datoriei externe care trebuie din nou finanţat. Astfel o parte a viitoarelor cheltuieli publice este chiar de acum afectată de rambursarea împrumuturilor. Deci.....ajută-ne Doamne.

2. Balanţa serviciilor sau comerţul invizibil, înregistrează încasările şi plăţile ce provin din servicii efectuate pentru alţii sau primite de ţara respectivă: servicii bancare, de turism, de transport etc.

3. Balanţa veniturilor – venituri din investiţii, din muncă, din proprietăţi, din dobânzi şi dividende ale plasamentelor de capital etc.

I. Contul curent (denumit şi balanţa plăţilor curente, balanţa tranzacţiilor curente) cuprinde deci balanţa comercială, balanţa serviciilor, balanţa veniturilor. Contul curent înregistrează intrările de bani de pe urma exporturilor şi ieşirile de bani de pe urma importurilor de bunuri şi servicii.

Se prelimină ca până în anul 2012 deficitul de cont curent să ajungă la 10% din PIB. Aceasta înseamnă că economia noastră continuă să producă pierderi, adică iese mai multă valută din ţară (v. importurile de produse agro-industriale etc.), decât intră prin exporturi plus încasări valutare rezultate din munca românilor plecaţi în afara ţării. O dată cu agravarea crizei ce zguduie pieţele de capital are loc reducerea previzibilă a fluxurilor de capital către România, la care se adaugă calitatea produselor şi serviciilor ce lasă de dorit sub raportul competitivităţii, gestionarea defectuoasă a banului public, în continuare ritmul importurilor este mai mare decât ritmul exporturilor. Toate acestea vor crea probleme mari de finanţare a deficitelor de cont curent cu cel puţin 40%-50% din necesarul de finanţat.

II. Contul de capital (sau balanţa mişcărilor de capital) cuprinde mişcările de capital pe termen lung constând din: investiţii directe sub forma de creări sau cumpărări de întreprinderi, investiţii de portofoliu (cumpărări şi vânzări de valori mobiliare pe o piaţă externă), fluxuri monetare, rezervele convertibile şi în aur etc.

În ciuda faptului că ratele dobânzilor pe pieţele de capital sunt destul de atractive pentru investitorii-speculatori aceştia din varii motive părăsesc ţara în căutare de plasamente mai profitabile. Cauzele deficitului, echilibrului, sau excedentului balanţei contului de capital ţin de factori economici şi factori extraeconomici.

O problemă specială o constituie balansarea dintre contul curent şi contul de capital. În ultimii ani şi mai ales datorită crizei economico-financiare România înregistrează un deficit în relaţiile comerciale cu partenerii săi. Simultan în economia românească au avut loc, datorită unor conjuncturi economice norocoase, intrări de capital, ceea ce s-a constituit într-un uşor excedent în contul de capital. Deficitul de cont curent poate duce la un aflux de investiţii străine, concretizate în achiziţii de active ieftine, ce poate contribui la creşterea producţiei, sporirea locurilor de muncă şi a veniturilor, cu implicaţii pozitive în creşterea cererii ş.a.m.d.

În concluzie, balanţa de plăţi externe deficitară reflectă o situaţie economică la limita de supravieţuire a economiei româneşti. Din expunerea noastră am văzut că, finanţarea, alocarea de fonduri, prin împrumuturi, pentru toate aceste deficite, inclusiv cel bugetar măreşte valoarea datoriei noastră externă (suma în valută datorată de o ţară altor ţări şi (sau) organismelor internaţionale).

Resursele financiare ale statului şi utilizarea lor

Valul de criză ce a lovit România spre sfârşitul anului 2008 a adus un deficit bugetar (parte a cheltuielilor bugetare ce nu poate fi acoperită din venituri bugetare) de 5% din PIB, adică aproximativ 7 miliarde de euro în minus la bugetul de stat (bugetul reprezintă un tablou, o balanţă cu doua părţi, venituri şi cheltuieli, fiecare fiind detaliată pe surse de venituri şi obiective de cheltuieli).

Valul de închideri de firme urmate de trimiteri de personal acasă, din cauza scăderii cererii de piaţă determină scăderea, micşorarea încasărilor la Bugetul de stat de circa 30% faţă de 2007. Lucrările publice, plăţile către furnizorii statului au fost reduse până la încetare din cauză că încasările bugetare au depăşit cota de avarie. În aceste condiţii Statul, adică Ministerul Finanţelor a început să se împrumute pentru acoperirea deficitului bugetar, implicit pentru lichidarea, micşorarea datoriei publice (suma totală a datoriilor unui stat, guvern, instituţii publice etc., provenite din împrumuturi interne şi externe la un moment dat). Aceste împrumuturi se mai fac şi prin emiterea de bonuri de tezaur şi (sau) prin emiterea de obligaţiuni, cu randamente foarte mari. Astfel pentru titlurile de stat (certificate de trezorerie, obligaţiuni, rente etc.) vândute de Finanţe dobânzile au devenit extrem de atractive, crescând cu circa 40% în 12 luni, din cauza lipsei de lichidităţi pe piaţă. Acest efort poate conduce la inflaţie, deprecierea monedei naţionale şi la dezechilibrarea balanţei plăţilor.

Revenind la problematica unui buget deficitar, este de la sine înţeles că, în această situaţie se manifestă tendinţa de sporire a capitolului de venituri, pe seama celei mai importante surse, respectiv cea fiscală (impozite, taxe etc.). Creşterea impozitelor este cu „dus-întors“, adică are dublu efect. Mărirea impozitelor şi taxelor duc la sporirea veniturilor bugetare, şi deci o posibilitate de sporire a cheltuielilor publice (achiziţii de stat, investiţii cu caracter socio-cultural şi investiţii în întreprinderile publice), cheltuieli care stimulează activitatea economică. Altfel spus creşterea cheltuielilor publice creează debuşee (pieţe de desfacere) suplimentare pentru producătorii ce beneficiază de comenzi publice din partea statului. Dezvoltarea producţiei stimulează cererea de forţă de muncă. Volumul locurilor de muncă creşte, ducând la reducerea şomajului. Pe de altă parte însă, creşterea impozitelor are ca efect reducerea directă şi imediată a veniturilor agenţilor economici, cu implicaţii în micşorarea investiţiilor = dezvoltare, deci reducerea locurilor de muncă, scăderea veniturilor din salarii, rezultanta fiind scăderea drastică a consumului. Concluzia generală este găsirea unui echilibru între efectele pe care le are creşterea fiscalităţii asupra veniturilor producătorilor economici şi a deciziile lor, pe de o parte şi nevoile de resurse băneşti ale bugetului, pe de altă parte.

Împrumuturile făcute de stat pentru acoperirea deficitului bugetar ştim că reprezintă datoria publică. Datoria naţională creşte ori de câte ori statul înregistrează un deficit bugetar – adică atunci când cheltuielile statului depăşesc veniturile dintr-un an. În finanţarea datoriei, statul poate emite asemenea certificate, cum sunt obligaţiunile sau bonurile de trezorerie. În literatura de specialitate găsim o serie de definiţii legate de această categorie economică. Astfel totalitatea obligaţiilor băneşti contractate de stat (guvern, instituţii publice, financiare etc.) faţă de furnizori şi alte persoane fizice şi juridice, la un moment dat, provine din împrumuturi interne şi externe. În ţările cu valută convertibilă datoria externă este asimilată cu datoria publică = dezechilibrul balanţei de plăţi. În statistica internaţională datoria externă este înţeleasă ca datorie publică pe termen mediu şi lung.

Datoria noastră externă, se pare, ca ar atinge suma de 100 miliarde euro, nemailuând în calcul obligaţiile ce derivă din plata serviciului datoriei externe (plăţi efectuate anual în contul datoriei publice externe pentru achitarea ratelor scadente precum şi a dobânzilor corespunzătoare, comisioane).

Concluzii

Încercăm, în sinteză, să găsim împreună elementele comune care caracterizează crizele economice, financiare şi formele lor de manifestare. Am văzut că la sfârşitul perioadei de creştere economică (faza de expansiunea) începe criza care defineşte, reflectă punctul de inflexiune spre descreştere, în evoluţia conjuncturală a economiei.

În faza de expansiune pe baza investiţiilor cresc: producţia, venitul naţional, gradul de ocupare a forţei de muncă, cursul acţiunilor, salariile, vânzările (creditul ieftin şi afacerile prosperă) şi profiturile.

Ştim că investiţiile sunt motorul dezvoltării. Unul din combustibilii acestui motor special sunt banii, care de cele mai multe ori se obţin din credite, împrumuturi. Privind în istorie, se observă rolul multiplu al creditului cu implicaţii pozitive, dar şi negative asupra dezvoltării organismului economic. Am văzut că sistemul de credit accelerează dezvoltarea economică a societăţii prin concentrarea capitalurilor, prin „injecţii“ de capital, prin funcţia de emisiune etc., adică contribuie efectiv la creşterea economică dacă se respectă o serie de condiţii (producţia creditată să aibă desfacere asigurată, rambursarea la timp a creditelor etc.).

Nerealizarea acestor condiţii, supracreditarea, abuzurile făcute cu aceste credite ieftine de consum neproductiv, fără nici o legătură cu realitatea, grăbesc izbucnirile violente ale crizei.

Am încercat să descifrăm, mecanismele producerii de fonduri băneşti suplimentare, prin intermediul funcţiei de emisiune a creditului, sau prin emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni, implicit tranzacţiei acestora pe piaţa bursieră. Am văzut, împreună, că folosirea unor inovaţii financiare care scăpate de sub control, pot deveni extrem de toxice pentru organismul economic, care în ciuda anilor de exces speculativ cu valori ale activelor imobiliare (case, terenuri etc.) şi ale activelor mobiliare (acţiuni, obligaţiuni etc.), s-au înscris pe o spirală de creştere alimentată de aşteptări privind mărirea acestor preţuri în viitor, care, la rândul lor justificau hipertrofia creditului, organism ce nu a putut deveni „imun“ la „otrăvuri“, asemenea regelui Mitridate. Din păcate, nu s-a putut învăţa totul din istoria economică a vieţii oamenilor, a tragediilor post criză şi aceste mecanisme financiare toxice au dus la căderea unor sisteme economice, cu implicaţiile deja ştiute şi uitate uşor de cei care ne diriguiesc destinele economice şi sociale.

Ştim că nimic, sau aproape nimic, nu este veşnic pe această lume, la fel şi binele sau răul, aşa că şi această fază de prosperitate nu poate dura la infinit. Eficienţa factorilor de producţie începe să scadă şi odată cu ea scade producţia, rata profitului, scad cursurile (preţurile) titlurilor de valoare (documente imprimate semnate şi transmisibile care constituie obiectul unor tranzacţii financiare). Scumpirea creditului, din cauza lipsei de lichidităţi, duce la restrângerea activităţii de creditare şi a investiţiilor. Apare criza economică în care producţia stagnează, cresc falimentele şi şomajul. Urmând cursul firesc, economia intră în faza numită depresiune. În această fază oferta este mai mare decât cererea. Agenţii economici reduc costurile de producţie, implicit preţurile, înlocuiesc capitalul fix cu altul nou, încep să facă investiţii, modernizează tehnologiile, motorul economiei nu mai are rateuri, nu mai „tuşeşte“, începe să mărească viteza atingând, din nou, faza de expansiune, în care sunt satisfăcute rapid şi unele aspiraţii de progres social.

Ştim de la reputatul economist P. Samuelson că banii sunt „sângele care irigă sistemul economic“, iar despre bănci se mai spune că ar fi plămânii organismului economic. În concluzie pentru a păstra viaţa în organismul economic, în condiţiile lipsei de „sânge + oxigen“ (disponibilităţi băneşti existente în conturi bancare etc.), pentru evitarea oricărei traume care ar fi fost produsă de falimentele sistemelor financiar – bancare, „doctorul“ adică Statul intervine asupra organismului economic prin „transfuzii, injecţii“ de lichidităţi în speranţa că inima acestui organism va pulsa regulat şi implicit motorul economiei va începe să duduie, însemnând că trăieşte, că moartea pentru el poate că nici nu există.

14. Despre inflaţie

Cuprins ↑

Majoritatea definiţiilor converg spre ideea că inflaţia este un fenomen, un dezechilibrul în ansamblu economiei care caracterizează procesul de mărire exagerată a cantităţii de bani din circulaţie ce depăşeşte nevoile economiei, ceea ce duce la creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a masei monetare.

Aceasta înseamnă: dezechilibrul dintre masa monetară excedentară în comparaţie cu volumul de bunuri şi servicii produse, dezechilibrul dintre cererea şi oferta de bunuri, dezechilibrul dintre productivitatea muncii şi salarii.

Cauzele multiple ale generării inflaţiei sunt: acoperirea deficitului bugetar şi ale balanţei de plăţi externe (balanţa globală a plăţilor = balanţa plăţilor curente + balanţa mişcărilor de capital); inflaţia prin cerere (scăderea producţiei de bunuri şi servicii); inflaţia prin costuri; creşterea excesivă a creditului; creşterea salariilor etc.

Dacă mecanismul inflaţiei interne are ca punct de plecare dezechilibrul dintre masa monetară excedentară în comparaţie cu volumul de bunuri şi servicii produse, există şi un mecanism al inflaţiei importate, care amplifică inflaţia internă. Astfel, importul unor bunuri la preţuri mai mari şi care sunt folosite la obţinerea unor produse finite în ţară, conduce la creşterea costurilor şi a preţurilor, mărind astfel inflaţia. Adică, cu cât ponderea bunurilor importate este mai mare cu atât se amplifică inflaţia internă şi invers.

Există cel puţin patru teorii folosite pentru explicarea inflaţiei.

Teoria cantitativă, promovată în secolul XVIII de David Hume, care afirmă că preţurile cresc o dată cu masa monetară.

Cererea de bunuri mai mare ca oferta, prin această teorie J. M. Keynes susţine că guvernul trebuie să controleze inflaţia prin ajustarea nivelului cheltuielilor şi a taxelor prin creşterea sau scăderea dobânzilor.

Teoria inflaţiei prin costuri, în această teorieinflaţia este explicată prin fenomenul numit „spirala preţuri-salarii“, când cererile muncitorilor de majorare a salariilor îi obligă pe angajatori să majoreze preţurile pentru a acoperi cheltuielile mai ridicate cu manopera, pregătind terenul pentru un nou val de cereri salariale.

Teoria structurală, reliefează dezechilibrele structurale în activitatea macroeconomică, reflectate în economie prin disfuncţionalităţile componentelor acestui echilibru. Exemplificăm doar creşterea importurilor faţă de exporturi, care are ca rezultantă imediată deprecierea monedei naţionale şi implicit creşterea preţurilor.

Michel Didier afirma că inflaţia este „dezordinea dezordinelor în viaţa economică“. Deci sub lovitura inflaţiei apar preţuri mari la bunuri şi servicii, puterea de cumpărare a banilor de hârtie şi de cont scade, economiile populaţiei se micşorează iar în mână şi buzunare le rămân tot mai puţin bani. În acest sens se remarcă scumpirile la produse alimentare şi tarife mari la utilităţi (gaze, servicii, telefon, energie electrică şi termică).

Puseurile inflaţioniste vin în mare măsură din zona problemelor nerezolvate ale nerestructurării organismelor economice ce ţin de politica bugetară, fiscală, monetară etc.

Piramida hiperinflaţiei, Germania 1923
(► Sursă imagine)

Politica bugetară a unui guvern poate însemna şi analiza veniturilor din muncă şi capital, prin limitarea creşterilor salariale, acolo unde s-a pierdut şi limita bunului simţ, şi a preţurilor. Altfel spus termenul se referă la politicile de control ale inflaţiei şi efortul de redistribuire a veniturilor, care uneori nu au nici o legătură cu realităţile economiei româneşti.

Politica fiscală reprezintă măsuri luate de guvern pentru a stabiliza economia, în special, prin ajustarea nivelului şi a cuantumului taxelor şi cheltuielilor guvernamentale. Politica fiscală se dovedeşte mai eficientă prin stimularea unei economii aflate în recesiune (= diminuarea activităţii economice, reducerea producţiei, regrese în afacerile comerciale, financiare, de bursă etc.), decât printr-o economie inflaţionistă.

Politica monetară se reflectă în decizii ale guvernanţilor noştri pentru a influenţa activitatea economică, adică stabilitatea preţurilor, nivel scăzut al şomajului, creştere economică şi anume reglarea rezervei monetare şi a ratei dobânzii. Experţii în economie au ajuns la concluzia că, mai ales pe termen lung, inflaţia este determinată şi de creşterea prea rapidă a rezervei monetare.

Medalie comemorativă, Germania.
La 1 noiembrie 1923 1 livră (0,453 kg) pâine = 3 miliarde;
1 livră carne = 36 miliarde; 1 sticlă cu bere = 4 miliarde
(► Sursă imagine)

Din zona distorsiunilor economice continuă să se injecteze în economie arierate, insuficienţă, salarii mari fără acoperire în produse şi servicii, deficit bugetar, cădere economică, datorie externă de peste 100 de miliarde de euro, inflaţie etc. Ocupăm un loc fruntaş în UE cu o inflaţie de 5%, în condiţiile în care preţurile din zona euro scad cu 0,2%. Dacă nu ar fi fost permisă migraţia forţei de muncă rata inflaţiei poate ar fi ajuns la circa 15%-20%.

Ne aflăm în plin paradox economic. Adică, suntem într‑o situaţie economică ce rezultă dintr-o recesiune ce s-a reflectat în stagnare, adică diminuarea activităţii economice, diminuare materializată prin scăderea producţiei, lâncezeala afacerilor de tot felul, un comerţ supraaglomerat cu mărfuri diverse care se vând greu, ca urmare a decalajului dintre producţie şi cererea solvabilă. În plus sunt prezente tensiuni pe piaţa financiară şi de credit manifestându-se astfel, o cerere sporită de capitaluri şi mijloace băneşti care devin mai rare. Agenţii economici nu produc, sau îşi micşorează producţia pentru că nu găsesc consumatori şi pentru a-şi diminua pierderile dau oamenii afară, care nu mai câştigă bani, şi prin urmare nu mai consumă. Cercul vicios se complică. Reducerea consumului ar trebui să conducă la reduceri de preţuri. Din păcate nu se întâmplă din ce ne spune teoria economică şi realitatea pe la alţii, adică preţurile, mai ales la produsele alimentare, cresc după cum vor Unii sau Alţii. A se vedea politica de preţuri practicate de marile concerne comerciale aflate în ţara noastră, care măresc preţurile de la producător până la dublarea lor, prin tot felul de taxe de magazin, de raft, de poziţie centrală, secundară etc.

500 de miliarde dinari,Iugoslavia, 1994
(► Sursă imagine)

Zimbabwe – bancnota de 100.000 de miliarde dolari (10¹⁴ dolari)
emisă în 2008, egală cu 10²⁶ dolari din 2006
(► Sursă imagine)

Cea mai simplă soluţie aflată la îndemâna guvernanţilor noştri, de a reduce deficitul, care este tot o datorie, o constituie majorarea taxelor, impozitelor sau prin tipărirea de bani. Prima operaţiune economică, frânează economia, iar cea de-a doua contribuie suplimentar la majorarea preţurilor, implicit a inflaţiei. (R. Soviani, Business Standard).

Să nu credem că toate clasele sociale sunt dezavantajate de starea economică a naţiunii. Avantaje apar cel mai mult în zona politicului în sensul că astfel se produce clientelismul politic şi voturi. Această situaţie creată poate fi compensată pe seama muncii suplimentare a altor grupări sociale, sau diminuarea profiturilor din sistemul economic. Şi astfel salariile, veniturile noastre rămân în continuare printre cele mai mici din Uniune.

Mai clar şi mai în detaliu exprimat, creşterea cheltuielilor publice şi sociale sub presiunea calculelor electorale şi de imagine internaţională, au contribuit şi contribuie la mărirea sarcinilor fiscale (taxe, impozite etc.). Astfel agenţii economici, investitorii, sunt nevoiţi să adauge la costurile de producţie obligaţiile fiscale ce le revin, mărind astfel aceste costuri. Pe măsură ce preţurile cresc şi costurile vieţii urcă, sindicatele încep să se mişte pentru a obţine sporuri salariale şi, implicit pentru a fi în concordanţă cu mărirea costului vieţii. Din păcate se cer măriri de salarii acolo unde nu există eficienţă sau bun simţ economic, în baza unei filozofii mai vechi de tip egalitarist sau de tip dictatorial. În aceste condiţii este greu de evitat creşterea costurilor de producţie.

În concluzie, toate creşterile de preţuri la materii prime, materiale, combustibil, energie, sporirea mai rapidă a salariilor decât productivitatea muncii, fiscalitatea, determină o creştere a costurilor de producţie, pe care producătorii au tendinţa de a le recupera de la consumatori prin majorarea preţurilor.

În cadrul măsurilor de apărare împotriva inflaţiei, pe primele locuri se află indexarea veniturilor, acordarea de subvenţii, compensaţii etc. Însă la baza acestor indexări ar trebui să existe o strânsă legătură între salarii şi eficienţa muncii. Nici o societate nu ar trebui să încerce şi nu poate să trăiască deasupra posibilităţilor sale.

Bibliografie selectivă

Cuprins ↑

*** Marea enciclopedie a cunoaşterii, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2007

A. Albu şi colab. – Dicţionar de economie politică, Ed. Politică, Bucureşti, 1974

A. Angelopoulos – Pentru o noua politică a dezvoltării internaţionale, Ed. Politică, Bucureşti, 1980

J. R. Barber – Istoria Europei moderne, Ed. Lider, Bucureşti, 1994,

A. Bârlădeanul – La răscruce… , Ed. Economistul, Bucureşti, 1992

F. Broudel – Jocurile schimbului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985

L. Brown – Probleme globale ale omenirii, Ed. Tehnică, Oradea, 1988

N. N. Constantinescu – Dilemele tranziţiei, Ed. AGER-Economistul, Bucureşti, 1992

N. N. Constantinescu şi colab. – Dicţionar de economie politică, Ed. Politică, Bucureşti, 1974

C. Daniel – Civilizaţia feniciană, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979

Iordachi Dimitriu – Monedă şi credit, Ed. Grafix, Iaşi, 1994

E. Dobrescu, T. Postolache – Consemnări economice, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990

E. M. Dobrescu şi colab. – Dicţionar de istorie economică şi istoria gândirii economice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

Niţă Dobrotă şi colab. – Economie politică, aplicaţii, Ed. Economică, Bucureşti, 1994

O. Drâmba – Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, vol. I-II, Bucureşti, 1984

J. Dumitriu – Monedă şi credit, Ed. Grafix, Iaşi, 1994

J. Favier – Istoria banilor, Apariţia omului de afaceri în Evul Mediu, Ed. Aslamis, Bucureşti, 1994

J. Genereux – Politici economice, Ed. Institutul European, Iaşi, 1997,

A. I. Giurgiu şi colab. – Mic lexicon financiar-bancar şi bursier, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2009

Gavril Harja – Economie. Planuri, sinteze, teste, probleme, subiecte, Ed.All Educational, Bucureşti, 1996

A. Hârlăoanul – Istoria universală a poporului evreu, Ed. Zarkany, Bucureşti, 1992

C. Jofa – Istoria economiei naţionale, Ed. Ankarani, Iaşi, 1996

C. Kiriţescu – Băncile, mică enciclopedie, Ed. Expert, Bucureşti, 1998

C. Kiriţescu, E. Dobrescu – Băncile, mică enciclopedie, Ed. Expert, Bucureşti, 1998

K. M. Kolobova – Cum trăiau vechii greci, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962

N. Lascu – Cum trăiau romanii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965

Gr. Manoilescu – Cekul, rolul economic, tehnica bancară, situaţia juridică, Tipografia Bernat, Cluj, decembrie 1926

V. Mircea – Istoria economiei europene, Ed. Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos“, Galaţi, 2001

G. C. Mironescu – Privire generală asupra crizei economice şi financiare, Ed. Tipografiile Române unite, S.A., Bucureşti, 1932

V. Mircea – Istoria economiei europene, Ed. Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos“ – Galaţi, 2001

N. Murgu, C. Lazăr, M. Isărescu– În zgomotul bursei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982

N. Murgu şi colab. – Afaceri şi căderi financiare în lumea capitalului, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1979,

R. Negrea – Banii şi puterea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990

R. Negrea – Spoliatorii, Ed. Aureus, Bucureşti, 1991

S. Okita – Cu faţa spre secolul 21, Ed. AGER Economistul, Bucureşti, 1992

V. Olaru, I. Bădescu – Dicţionar al economiei de piaţă, Ed. Spicon, Tg. Jiu, 1991

E. Prahoveanu – Economie politică, fundamente de teorie economică, Ed. Eficient, Bucureşti, 1997

J. Perkins – Confesiunile unui asasin economic, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2007

A. N. Rugină – Un miracol economic în România, mai este încă posibil, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1992

Victor Slăvescu – Curs de monedă, credit, schimb, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1932

F. Teulon – Cronologia economiei mondiale, Ed. Institutul European, Iaşi, 1997, 2005

F. Teulon – Rolul Statului în economie, Ed. Institutul European, Iaşi 2005

D. M. Toma – Plăţile fără numerar în România, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980

T. Tudoranca – Dicţionar de afaceri englez-român, Ed. Busuness Books, Bucureşti1, 1995

U.R.A. „Anghel Rugină“ – Istoria economiei naţionale, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1993

C. Voicu şi colab. – Frauda în domeniul financiar, bancar şi al pieţei de capital, Ed. Trei, Bucureşti, 1998

O. Werk – Compendiu de economie, Ed. All Educational, Bucureşti, 2001

B.N.R. – Reglementări privind cecul, Redactare D.P.D.B., Bucureşti, 1994

Colecţia ziarului „Adevărul“

Colecţia „Banii noştri“

Colecţia „Busines Digest“

Colecţia „Business Magazin“

Colecţia „Business Standard“

Colecţia revistei „Capitalul.“

Colecţia ziarului „Cotidianul“

Colecţia „Financiarul“

Colecţia ziarului „Economistul“

Colecţia ziarului „Evenimentul Zilei.“

Colecţia „România liberă“, ediţia de Moldova

Colecţia „Jurnalul Naţional“

Colecţia ziarului „Săptămâna financiară“

Colecţia ziarului „Ziarul financiar“

Grupul de presă Intact – Almanahul crizei, Editat de Media Casa Press, Bucureşti, 2008

Site „Caţavencu“

Site „Cotidianul“

Site „Evenimentul Zilei“

Site „Gândul“

Internet – „Capitalismul de cumetrie – decodarea crizelor financiare“

Internet – „Criza financiară a fost declanşată la ordin“

Internet – „Top 10 crize economice“

Economie pentru toţi – sinteze economice (Partea I, 2009)

1. Introducere

2. Banii, originea, evoluţia şi funcţiile lor

3. Etape în apariţia şi evoluţia băncilor

Preliminarii

A. Capital, împrumut, camătă în antichitate

Ţara dintre fluvii

Ţara Canaanului

Persia (din 1935 ţara poartă denumirea de Iran)

Oraşul celor şapte coline

Helada

B. Capital şi credit în Evul Mediu şi Renaştere

Secolele XI-XVI, perioada revoluţiilor tehnicilor bancare

C. Sistemul bancar al principalelor ţări Occidentale

Băncile Republicii Italiene (1171)

Băncile din Spania (1401)

Banca din Amsterdam (1609)

Banca Hamburgului (1619)

Banca Angliei (1694)

Banca Generală a Franţei (1716)

D. Istorie şi bănci în România

Evoluţia băncilor româneşti în perioada interbelică

E. Lichidarea sistemului bancar particular şi înfiinţarea aparatului bancar de Stat în România în perioada 1948-1990

Reorganizarea sistemului bancar în perioada tranziţiei la economia de piaţă

4. Istoria cecului

5. Privatizarea la români

6. Economia socială de piaţă?

7. Despre liberalism, neoliberalism şi rolul statului în economie

8. Mai binele e răul binelui

9. Ieri şi azi în crizele economice

10. Creditul, speculaţiile de bursă şi criza de încredere

11. Istorie şi prezent în crizele financiare

12. Dictatura financiar–bancară globală sau necesitatea unei noi politici economice internaţionale

13. Top 6: Crizele economico-financiare din Olanda până în România

Olanda, anul 1634

Începuturile Revoluţiei Industriale, anii 1780 – 1852

Anglia, anii 1825-1857

Marea Depresiune Economică, anii 1873-1896

La Belle Epoque, anii 1896-1914

SUA, anul 1907

Primul Război Mondial, anii 1914-1918

Perioada interbelică, anii 1919-1939

SUA, anii 1929-1933

Cel de al Doilea Război Mondial, anii 1939-1945

Trei decenii de intensă dezvoltare, anii 1945-1973

Era şocurilor petroliere, anii 1973-1979

Adâncirea crizei, anii 1979-1993

SUA, anul 1987

România, anii 2008-2009

14. Despre inflaţie

Bibliografie selectivă

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu